Sălbăticie

Am avut o copilărie sălbatică din orice punct de vedere. Am trăit în sânul pădurii și bucuriile cele mai profunde le-am găsit mai degrabă în natură decât în apropierea oamenilor. Știu că asta și-a pus adânc amprenta pe modul cum interacționez acum cu oamenii, pe ceea ce caut în lume, pe dorințele pe termen lung și în general pe viziunea pe care o am asupra lucrurilor. Sălbăticia e parte din cam tot ce fac, vrând-nevrând, iar asta ar putea fi acel lucru pe care noi cu toții îl căutăm: ce mă face să fiu ceea ce sunt?

Când eram mic aveam o mare plăcere din a face parașuta din copaci. Stai să-ți explic: căutam mesteceni destul de rezistenți, dar destul de tineri și cât mai flexibili, mă urcam în vârful lor, mă înclinam într-o parte și apoi îmi dădeam drumul în gol agățat de acel vârf. Aveam vreo 3 metri de cădere până la pâmânt, agățat așa de mila unui vârf de copac, 3 metri în care eram un evadat care sărea peste zidul închisorii, 3 metri de plonjon deasupra pământului dezorientat și tras pe sfoară. De cele mai multe ori totul mergea conform planului, dar mai erau cazuri în care copacul nu rezista și se rupea de la jumătate trezindu-mă la realitate. Era plăcut 🙂

Acum caut aceeași senzație. Fiecare experiență e o aruncare din vârful copacului, e înghițirea nodului din gât, punerea încrederii undeva departe de mine, încredințarea a tot ceea ce sunt unui centru de interes pe care nu-l cunosc neapărat. Poteca, pădurea, copacii, căzăturile, noroiul. Sinceritatea, autenticitatea, veridiciditatea, fuga, manifestarea, aruncarea în gol, cerul, zâmbetul – le caut și le vreau ca atunci. Nu e nostalgie, e continuitate. E sălbăticie.