Războiul pe care-l pierdem

M-a dezamăgit poziția pe care a luat-o Iohannis vizavi de scandalul cu sediul trustului Intact. Sunt departe de a înțelege pe deplin toate mișculațiile care se fac în culise, dar cred că mai multă grijă ar fi dus la altceva decât lovirea în plin a unei încrederi firave pe care oamenii o aveau în președinte. Asta după penibilul scandal cu legea defăimării a imbecilului de Dragnea. Apoi am citit ce a scris fata asta pe un subiect care n-are legătură cu primul, dar care parcă duce către aceeași concluzie care nu sună deloc bine.

Dezamăgirile oamenilor suprasaturați de o Românie greoaie plutesc în aer ca un smog nesuferit. Aroganța infectă care vine de acolo de unde oamenii și-au trimis încrederea se așterne pe fiecare ca o boală de piele. Inerția neschimbării e o a doua gravitație care ne trage undeva în leteral, afară de pe scena vieții noastre comune. Icnim și ne înconvoiem de neputința de a face mai mult, de a forța cumva mâna destinului în favoarea noastră, a celor care merităm mai mult în țara asta.

Lovitura de grație ne e însă dată de aproapele nostru, al fiecăruia. De omul care aruncă țigara pe jos, de șoferul care oprește camionul să arunce saci de gunoaie pe drumul spre Cheia, de bețivul de la țară care-și bate nevasta, de cel care aruncă pe Dealul Negru o doză de suc direct din mașină, de șeful care nu poate ieși din cușca pe care și-a construit-o, de șoferul care depășește coloana și se înfige unde apucă, de omul popular care omoară oameni și scapă nepedepsit. Asta ne distruge, faptul că luptăm în acest război și suntem sabotați de cei din tabăra noastră alături de care ar trebui să luptăm. Trădarea e descurajantă, demotivantă și dă poveștii un sfârșit neplăcut, trist.

We’re at war and we’re losing.