Rămânerea

De-a lungul timpului am tot văzut oameni plecând în străinătate ca să muncească și să locuiască acolo. Prieteni și colegi de muncă, cunoștințe din jurul meu, oameni competenți, oameni deștepți, oameni de bază și care puteau înțelege realitatea din jurul lor. Oameni singuri, cupluri, oameni cu familie și copii, tot felul de situații s-au concluzionat cu emigratul departe de aici. Fiecare a avut motivele lui, unele mai comune, altele mai neobișnuite, unele venite din convingerile proprii, altele moștenite sau dobândite prin influența oamenilor de încredere. Concluzia mereu aceeași: plecarea.

Cei mai mulți au făcut traseul clasic al omului de provincie: au plecat dintr-un sat sau oraș mic, au făcut școală într-un oraș mijlociu, au ajuns în București și apoi s-a ivit ocazia plecării. Un traseu tipic, logic, fundamentat al omului practic în căutare de mai bine. Firme din străinătate, prieteni deja plecați, membri ai familiei stabiliți și cu rădăcini, ajutor românesc de peste hotare – tot felul de factori și multe avantaje. Un flux constant de oameni au luat calea vestului și pentru cei mai mulți asta a fost o decizie foarte înțeleaptă. Au scăpat de multe frustrări, au fost mai respectați, munca le-a fost recunoscută și mai bine răsplătită, au întâlnit oameni pe aceeași lungime de undă și au trecut prin experiențe care poate aici n-ar fi avut nicio șansă se se nască. Vizitează locuri frumoase, idilice, diferite de ale noastre, trăiesc în societăți mai civilizate și un pic mai predictibile, cunosc personal lucruri la care noi doar privim în poze sau la televizor. Și or să aibă o bătrânețe mai împlinită decât cea românească. Pur și simplu istorie personală scrisă pas cu pas, rezultatul concret al alegerilor făcute.

În contextul ăsta întrebarea vine firesc: eu ce-am să fac? Ce este mai departe, ce trebuie să se întâmple, ce viziune am? Fac parte dintr-o categorie socială căreia îi este extrem de ușor să plece. Am avut ocazia să plec și o am recurent. Știu că în fiecare zi care trece plecarea este o decizie destul de simplă care s-ar reduce la o procedură deja cunoscută și gestionabilă. Ar trebui doar să iau un cui și un ciocan, să merg într-o pădure și să f*t o gaură într-un copac și să zic „Românie, ăsta a fost rămas bun”. Asta așa, ca să fie mai dramatic și mai memorabil și ca să o documentez aci pe blog într-un articol care-ar prinde.

Dar nu mă regăsesc deloc în traseul ăsta, în scenariul ăsta. Gândul plecării nu mă atinge în niciun fel și nu-l văd pe Claudiu Constantin stabilit în Anglia sau SUA sau Germania, nu-l văd povestind adaptarea la o cultură nouă, nu-l văd ajutând alți români să se stabilească, nu-l văd făcând vizite în România de Paște și de Crăciun, nu-l văd aducând cadouri rudelor, nu-l văd depănând amintiri pe blog de pe vremea când era în țară, nu-l văd făcând comparații între situații românești-diasporești, nu-l văd însurându-se cu o indiancă și cunoscându-i părinții la o cină tradițională îmbrăcat în ceva comic de ciudat. Nu-l văd cunoscând succesul într-un alt stat, nu-l văd făcând prima pagină a ziarelor ca „un român plecat”.

În niciun caz nu sunt un naționalist și în niciun caz nu critic decizia românilor de a face toate aceste lucruri. Ba chiar de cele mai multe ori iau cealaltă parte argumentând că noi românii nu suntem cu nimic mai presus decât alții, că sunt și alte țări cu peisaje frumoase, că au și alții femei frumoase, că nu suntem buricul pământului. Că România e doar un loc ca oricare altul, cu oameni ca oricare alții, cu probleme mai mult sau mai puțin comune. Că suflet românesc are același sens ca suflet somalez și că religia poate să ne facă mai brezi sau mai infecți ca alții în funcție de cum o aplică fiecare. Nu mă simt legat de un Dumnezeu ortodox care vorbește fluent română, nu simt că sunt direcționat ca o păpușă de o menire sau destin. Nu sunt un român resemnat, nu caut să găsesc mai multe argumente de a rămâne aici, nu caut vădit un scop suprem pentru a rămâne, nu încerc să conving lume că e mai bine să rămână. Cred că e mai bine ca lumea să facă propriile alegeri, succese și greșeli, împinsă de propria-i chemare mai degrabă decât de presiuni de diverse soiuri. Nu pot ascunde că mă bucură când aud că cineva vrea să rămână sau să se întoarcă, dar mă întristez când aud motivele, așa că totul se compensează.

Mă văd doar făcând istorie aici într-un fel sau altul. Și nu am absolut niciun argument pentru asta, e ceva ce iese de undeva din adâncuri, e ceva ce simt și nu pot explica. E ceva ce-mi doresc, să merg cumva împotriva curentului, să fac ceva ce nu e la modă, să fac ceva ce simt, nu ceva ce aleg în funcție de argumente logice. M-aș simți extrem de banal, de comun dacă aș zbura undeva fără gânduri recente de întoarcere, e ceva ce face extrem de multă lume și cu care nu rezonez în niciun fel.

Și asta e oarecum paradoxal, vine în contradicție cu faptul că mă simt bine în ultimul timp călătorind și văzând alte locuri, alți oameni. Îmi place să încui ușa cu ghiozdanul în spate, îmi place să plec, uneori să fug, îmi place să nu stau locului. Dar sunt mereu ca un elastic căruia oricât avânt i-ai da tot se întoarce unde i-e locul, de unde a plecat. Plec ca să mă întorc, ăsta-i adevărul, plec ca să acumulez un sentiment de lipsă, plec ca să mă golesc și să simt dor, plec ca să mă gândesc cu nostalgie la ce las în urmă, plec ca să se tânjească după mine și să simt energia ce mă trage înapoi în niște brațe magnetice.

Mereu plec puțin, nu pentru mult timp. Și-am să mă întorc.