Dilema primordială a lui Claudiu

Ăsta este satul în care am copilărit, în care am învățat, în care am crescut. Și pe care l-am părăsit ca să mă educ și apoi ca să mă întrețin.

Începe trist, dar poate că nu e. Ăsta este locul în care revin ori de câte ori am ocazia (mai ales de când am luat mașina), e locul pe care-l cotrobăi de fiecare dată când îi calc iarba. De fiecare dată când ajung acolo fac plimbări prin pădurile care m-au crescut, chiar dacă le cunosc ca-n palmă. Fac fotografii cam acelorași locuri pentru că fiecare reîntâlnire e frumoasă și e altfel. Nu m-aș sătura de asta niciodată, de umblat, de re-cunoscut, de fotografiat și apoi de arătat lumii. Cumva simt că în sângele meu curge o datorie, aceea de a arăta lumii că pe lângă faptul că e grea, viața la țară e frumoasă și trebuie susținută pentru că te împlinește.

Pe de altă parte mai simt că ceea ce fac ar putea fi lipsit de credibilitate. Cine-s eu să spun altora despre viața la țară dacă am dat bir cu fugiții, dacă am plecat cu prima ocazie departe și vorbesc scriu acum din cel mai mare oraș al țării? Nu cumva-s oleacă ipocrit să militez pentru satul românesc și pentru viața lui din căldura țevilor unei garsoniere din Titan? Plaiuri și coclauri, da, dar parcă nu-s îndreptățit să iau eu apărarea satului odată ce l-am părăsit și odată ce poate nu fac nimic pentru el. Că-l prezint lumii ar putea fi ceva benefic, dar parcă-i prea puțin și nu-i destul.

Vorba aia, dacă-l iubești de ce nu-l iei acasă? De ce folosesc distanța ca să mă apăr de responsabilitate? Dacă viața la țară te împlinește de ce n-o îmbrățișezi în greutatea ei? De ce nu te întorci să faci o treabă, de ce alegi să faci un ban departe dacă banii, zice-se, n-aduc fericirea?

La aste întrebări mi-ar plăcea să am răspunsuri. Nu mi-e clar încă ce mă ține aici sau ce mă ține departe și nici ce-o să fie în față. Cert e că nu-s destul de puternic să duc viața la țară așa cum e ea acum, cu crescutul animalelor și cu agricultura de subzistență. Dragostea pe care o am pentru astea două poate e prea slabă ca să se transforme în munca de-o viață așa cum s-a transformat ea pentru ai mei, să zicem. Simt că viața mea la țară nu se poate face prin clonarea vieții la țară a părinților mei, ci prin transformare, prin re-definire. Iar re-definirea asta nu știu încă ce-ar putea însemna. Odată ce m-aș întoarce acolo ar trebui să am un scop destul de bine definit, o activitate susținută și probabil niște bani sau promisiunea lor. Nu mă pot întoarce pur și simplu, am nevoie de o altă perspectivă.

Sper s-o găsesc mai repede și să fac mai mult pentru satul meu. E o gândire cam învechită, poate, în contextul în care tinerii pleacă spre orașe și de acolo mai departe în țări în care raportul muncă – rezultat e mai bun și drumul dintre acestea două pare mai optim. Pare că nimănui nu-i mai pasă de ce-i în urmă, ci numai de ce-i în față pentru ei și copiii lor. Suntem o generație rezultat al frustrărilor părinților, o generație care vrea să scape de problemele domestice prin părăsire. Ori eu nu-mi doresc așa ceva. Cumva cred că orice viitor e compromis dacă nu e împăcat cu trecutul. Să plec acum către locuri despre care se spune că-s mai civilizate, mai școlite, mai corecte, mai ordonate ar însemna să mă cert cu trecutul pe care încă nu-l înțeleg și să-l părăsesc. Părăsirea nu-i ceva de blamat, dar dacă se face în necunoștință de cauză compromite orice plan de viitor și creează un risc enorm despre care am mai scris: regretul. Drumul ăsta prin viața fiecăruia, nu-i cu sens unic, aș vrea ca generația mea să înțeleagă mai bine lucrul ăsta.

Nu-s religios și nici superstițios, nici pe departe, dar cred că la naștere fiecare primește un sâmbure de ceva care rămâne cu el oriunde s-ar duce și orice-ar face: locul natal. Când te naști nu te naști la linia zero, de plutire, ci te naști pe minus: ai datoria de a face din locul nașterii un loc mai bun decât stadiul în care l-ai primit și cunoscut, ai neliniștea asta în suflet cum că trebuie să faci ceva în schimb, cum că trebuie să dai ceva înapoi. La unii se manifestă mai puternic, la alții mai puțin, dar cred că la fiecare se va manifesta cu siguranță la un moment dat. Dacă ai plecat și nu simți acum această neliniște, această responsabilitate, pregătește-te. Te va lovi când îți va fi lumea mai dragă.

Cred că legătura mea cu satul meu nu s-a rupt și nici nu trebuie să se rupă. Doar că momentan nu știu cum putem conviețui împreună. Chiar dacă ne plăcem reciproc, nu știu dacă și cum am putea face casă împreună și cum am putea trăi în liniște și pace. Răspunsul e undeva în aer, uneori dau din mâini bezmetic ca să-l pot pipăi, să-l pot vedea concretizat în ceva. Până atunci am ales să stăm separați și să ne vedem din când în când pe furiș. Ne dorim viața împreună, dar poate suntem prea speriați sau poate prea nepregătiți să facem următorul pas.

Dilema existenței mele.