Prea multă socializare

Fiind foarte aproape de un lucru şi studiindu-i toate proprietăţile îl faci să-şi piardă din frumuseţe, din acel “nou”, din interes. Îl cunoşti mai bine, îţi e mai accesibil – în curând va deveni mai puţin interesant, te vei plictisi de el, ba chiar îl vei găsi supărător în cele mai multe cazuri. Aşa cum nu mai suporţi o maşină după ce te-ai săturat de ea, aşa cum îţi urăşti vechiul telefon, aşa cum vrei alte haine, alţi pantofi, aşa cum vrei să vezi alte locuri sau să faci alte lucruri în concediu. Totul se degradează psihologic, în mintea omului, totul devine banal iar excesul devine vizibil, pregnant, annoying.

E valabil şi la oameni. Cu cât un om e mai prezent şi mai aproape fizic cu atât riscă să devină “prea prezent”, prea tot-timpul-acolo, prea previzibil şi, în final, prea aproape. Aşa se încheie relaţii, aşa se strică prietenii etcetera, sunt multe exemple.

Cred că drumul spre o mai bună înţelegere între oameni stă în acest lucru paradoxal: oamenii trebuie să interacţioneze mai rar, să socializeze mai rar, mai ales într-o lume în care socializarea, comunicarea e tot mai facilă, tot mai disponibilă. În trecut oamenii se întâlneau mult mai rar, să zicem foştii colegi de liceu. Se întâlneau după 20 de ani, total schimbaţi sau la fel. Iar bucuria revederii era enormă, greu de exprimat prin orice formă de exprimare posibilă. A-ţi revedea prietenii din copilărie era un vis împlinit, un lucru minunat, şi a depăna amintiri un moment de caldă senzaţie că a fi om e un lucru tare bun. Acum totul e aici, la dispoziţia degetelor. Ştii în orice clipă ce mai face Gigica, prietena ta din copilărie cu care aruncai pietre-n gârlă, ce face Ionică, amicul cu care furai corcoduşe de prin vecini, ce mai zice Vasilica, prima ta “iubită”, e măritată şi are doi plozi (care nu-s ai tăi). Când te întâlneşti cu unul din ei (în metrou să zicem) ai o mare decepţie: “arată mai rău decât în pozele de pe Facebook”.

Prea multă socializare zic. Prea uşor se păstrează legăturile, prea greu devii extrem de bucuros că vezi pe cineva. Tot mai puţină plăcere, tot mai multă plictiseală, tot mai mult banal şi lucruri şi activităţi “fără sens”. Am impresia că suntem tot mai dezorientaţi când ne punem pe veceu întrebările “ce fac azi?”, “de ce mă duc la muncă?”, “ce dacă e senin afară?”, “unde o să fiu peste 5 ani?”. Bine, nu pe veceu, pe-o bancă-n parc, na.

Bine, trecem peste, tu sigur nu eşti d-ăla care-şi pune întrebările astea. Tu nu eşti trist d-ăla cu astfel de probleme existenţiale. Tu eşti un om activ, plin de viaţă care găseşte întotdeauna ceva satisfăcător de făcut. Tu ai lucruri care te fac împlinit şi mulţumit. Tu eşti zen şi nimic nu te poate clinti. Tu eşti tânăr şi asta e tot ce contează, nu eşti babalâc d-ăla plictisit. Tu te uiţi Duminica la porn.

Tu ai o viaţă frumoasă şi aşa va fi mereu.