Cum n-am știut să pornesc un calculator

După o vacanță plină de anxietate și nedumeriri despre “cum o să fie liceul?”, începuse într-un sfârșit clasa a 9-a; era prin 2004. Începusem Colegiul Hasdeu din Buzău, un liceu bun și greu în același timp, dar în care nu mă prea regăseam din cauza prea multor elevi din jurul meu. Obișnuit cu coclaurile, orașul și lumea largă mă speriau. Aveam de dat piept cu o groază de lucruri noi. N-a fost înfricoșător, ci doar mult nou.

Începea clasa a 9-a cu materiile ei - printre ele și prima oră în laboratorul de Informatică, un episod care s-a dovedit a fi destul de stânjenitor. Ne-am așezat fiecare pe unde am apucat în fata unor cutii. Cutiile astea erau calculatoare despre care eu nu știam nimic.

Singurul contact de până atunci cu un calculator au fost câteva minute răsfirate într-o vizită la un văr. Am fost fascinat atunci de ce vag văzusem. Mi-am dat seama atunci că asta era ceva al naibii de interesant. N-am apucat să văd și să întreb prea multe pentru că vizita a fost scurtă. Atunci mă îndrăgostisem. Desenam tot timpul calculatoare, acasă și la școală. Odată am avut de scris o compunere despre un lucru pe care ni l-am fi dorit fiecare; eu am scris despre un calculator. Învățătoarea a rămas impresionată, atât de impresionată încât m-a pus să-i recit minunăția femeii de serviciu.

și ajung eu în prima oră de Informatică. Iar Calculatorul era acolo, chiar în fața mea, la dispoziția mea. Era înspăimântător; atâta putere de care mă puteam folosi! Profesorul ne-a explicat un pic care-s regulile apoi a întrebat mai în glumă, mai în serios, dacă e cineva care nu știe să pornească un calculator. Să pornească… trebuie pornită drăcia asta… ? Dacă da, cum…? Amănuntul ăsta îmi scăpase, nu-mi spusese nimeni că se pornește și de unde se face asta. Cutia aia avea multe unghiuri și linii și inserții, astfel încât mi-au scăpat butoanele, nu le vedeam. și chiar dacă le-aș fi văzut, două erau prea multe ca să-mi închipui care-i cel corect. Mai ales că panica și nedumerirea creșteau în mine, văzând că tocmai s-a ridicat o problemă pe care nimeni în afară de mine nu părea să o aibă.

Nu știam să pornesc calculatorul. Timid și înfricoșat am ridicat mâna. Profesorul și-a aplecat privirea asupra mea, a judecat câteva momente situația într-o liniște mormântală în care toate privirile erau aruncate asupra mea, apoi mi-a arătat și explicat butoanele. M-a luminat. Însă momentul acela a trecut cu greu, mi-a fost o rușine groaznică. N-aveam de unde ști, ce-i drept, dar cu toate astea m-am simțit a-toate-neștiutor și mic, cu un groaznic sentiment de inferioritate crescând. A crescut și rămășițe din el au rămas și acum.

După asta lucrurile au început să se complice. Mi-a fost greu să-mi fac o adresă de e-mail și să înțeleg cum merg toate drăcăriile alea. știu că am mers într-o seară într-un Internet Cafe, unde am bezmeticit printre „ferestre”. N-am reușit să-mi fac o adresă de email și mi-am jurat că n-o să mai încerc niciodată.

Până la urmă au fost foarte multe zile și nopți de Internet Cafe prin diverse locuri din Buzău. Era unul pe undeva prin spatele Palatului Comunal, pe-o străduță îngustă, cu nişte becuri de-un albastru dubios, unde erau tot timpul niște șmecherași care se jucau, stăteau pe Mirc și heckăreau chestii. Eu mă duceam cu buzunarele pline de diskete ca să descarc diverse poze și articole. După câteva luni de școală am reușit să-mi iau un calculator cu un ajutor de la stat destinat săracilor ca mine. Şi-am luat şi era alb şi era al meu acasă la mine. Au fost momente frumoase în care am descoperit tot felul de lucruri şi în care am învăţat de unul singur cum se foloseşte un calculator şi ce poate face. Apoi tot singur am învăţat html şi css din tutoriale obscure luate pe disketele alea şi m-am dus la un concurs unde am luat un mediocru loc de mijloc. Era să rămân corigent la Informatică în primii doi ani de liceu. Apoi în clasa a 11-a m-am trezit: am luat o carte în braţe o vară întreagă şi-am descifrat C++ de unul singur. Într-a 11-a am ajuns printre primii din clasă, într-a 12-a făceam atestate colegilor în C# .NET și SQL Server. Apoi m-am angajat. Tot timpul am tras de mine mai mult decât s-ar fi întins cineva cu background-ul meu. Aveam de recuperat multe.

Unde voiam să ajung este această melodie, Lazy a lui David Byrne, care mi s-a lipit de creier în vremurile alea şi pe care-am redescoperit-o de curând. Era într-un album default de pe Windows XP, multă vreme singura muzică din primul meu calculator. XP care mai avea şi acel wallpaper memorabil cu câmpul verde sub cerul cu nori.