Râul magic al copilăriei
Când eram mic mergeam destul de des la bunica mea la Ploștina. De obicei ajungeam acolo cu treabă, dar tot timpul se găsea niște răgaz, niște timp liber de hălăduit, de jucat, de făcut expediții pe lângă casa bunicii. Câteodată aveam alți copii cu care să fac asta, altădată eram doar eu și sora mea, iar rareori eram de unul singur.
Una din activitățile absolut fascinante era să mergem la izvor, pe pârâul Ploștinii. Acolo ne bălăceam, făceam tot felul de săbii din tufe de alun, răscoleam orice piatră care ni se părea interesantă. Nu știu cum să vă spun, dar pârâul Ploștinii este o vale plină de comori, adică de tot felul de pietre de toate formele. Mai ales după ce pârâul se umfla după câte-un potop - găseam noi și noi pietre pe care nu le știam! Cel mai mult ne plăceau alea mai pătrățoase, ne închipuiam că provin de la cine știe ce castel îngropat care după ploaia torențială avea să iasă la iveală.
Am fost chiar alaltăieri pe pârâul Ploștinii și m-am surprins răscolind pietrele cu același entuziasm copilăresc. Erau multe pietre noi - între timp mi-am pierdut calitatea de explorator și n-am mai fost decât ocazional pe pârâu. Pe alocuri era gheață, pe alocuri balauri de bolovani aduși de mai sus, iar colo și colo tot felul de forme, culori, consistențe ale pietrelor. Pârâul Ploștinii are o mare diversitate de pietre, nu ai cum să te plictisești inventariindu-le. Am stat așa acolo, privind și ascultând sunetele firești ale naturii:
Lângă pârâu am vizitat o casă veche și niște odăi, toate abandonate și părăginite. Nu m-am putut abține să-mi închipui cum ar fi să recondiționez casa respectivă și să staaaaau toată ziua să mă bălăcesc în pârâul Ploștinii. Să adun pietre, să fac colecții și albume și să le arăt rarilor călători care trec pe acolo. Să le dau nume și să le dăruiesc când și când celor cu adevărat interesați de acest tărâm fantastic numit Ploștina cu pârâul și vremurile ei demult apuse.
