Pământ respirând

2 minute read

Prin 2014 am fost de Paște acasă, la Plaiu Nucului. În duminica aia mi-am luat un ghiozdan ușor în spate și-am cutreierat de dimineața până seara pe dealurile și prin pădurile de lângă sat. Am mers mult, dar am făcut și multe pauze. Am fost chiar în câteva puncte pe care le-am văzut toată copilăria pe fereastra casei, dar în care nu călcasem niciodată; m-am simțit ca Marco Polo când am făcut-o într-un sfârșit.

În incursiunea asta am trecut prin curțile a vreo 3 case părăsite din sat. Am stat acolo lângă fiecare încercând să-mi închipui cum arătau ele acum zeci de ani. Cine le anima, ce se petrecea în jurul lor, cum trăiau oamenii ăia? Cum creșteau copiii, cum se înțelegeau părinții? Cum se vedeau ei în timpul lor, care le era locul? Ce-și doreau, către ce aspirau? Și ce a făcut ca acum totul să fie o ruină? O grămadă de bârne abandonate sub un acoperiș adus de spate.

Mi-aduc bine aminte că pământul era încă umed. Din când în când soarele mai răzbea printre nori și încălzea totul ca o mângâiere. Și atunci totul fremăta. Mă întindeam lung pe pământ și puteam auzi clar cum pământul respiră sau mai degrabă scoate un oftat prelung. Ce se petrecea în jurul meu? Ce mă anima? Cum trăiam, ce-mi doream, către ce aspiram? O mie de întrebări îmi vuiau în cap, dar cumva aveam un singur răspuns pentru toate: acel moment de conexiune cu pământul peste care au jucat tălpi, pe care au trăit și murit oameni care au construit de la zero o așezare de oameni.

A construi de la zero. Ne e atât de frică de asta. Pe măsură ce trece timpul credem că ni se cuvin mai multe, că suntem îndreptățiți la primi mai mult, că alții ne sunt datori cu ceva. Că statul trebuie să ne dea sau să ne ierte, că șeful trebuie să ne promoveze, că salariul trebuie să fie mai mare, că trebuie să ni se dea mai mult, că nu trebuie să dăm înapoi, că trebuie să cumpărăm mai mult. Dar în același timp adevărul e că suntem din ce în ce mai fricoși, mai lași, mai slabi. Mai închiși, mai opaci, mai împotriva schimbării, mai inadaptați și inadaptabili, mai închistați și mai îngrădiți.

Nu pot să uit o scenă de final dintr-o piesă de teatru pe care am văzut-o zilele astea. „Ți-e frică, ți-e frică, ți-e frică” repeta într-una o fată într-un halat albastru în timp ce o alta își alcătuia resemnată o bombă artizanală în jurul corpului. Inamicul poporului e o parte crudă și tristă a vieții noastre care spune aceeași poveste pe care o spune și casa asta îmbătrânită la care n-o să se mai întoarcă nimeni. Niciodată.

Suntem pământ.

Updated: