Palavragiul revoltat

Prin natura lor, oamenii nu gândesc niciodată îndeajuns, e blestemul care ne însoțește toată viața. Dacă a existat vreodată vreun păcat fundamental al omului, moștenit de la Adam, eu cred că ăsta este: neputința de a gândi o treabă îndeajuns de mult încât să o faci bine. Nu se manifestă mereu, dar de multe ori, e pacostea care ne bagă în cele mai dubioase lucruri pe care le putem face.

Mai la obiect acu. La țară, deasupra casei în care am crescut, începe pădurea care se întinde de pe culmea Ivănețu spre Penteleu. O bucată din ea este a unor oameni, printre ei chiar niște rude mai întinse de-ale mele. Oamenii ăștia stau prin sate apropiate, în zonă, dar nu lângă pădurea lor. Reține asta că-i important. Și s-au apucat să taie pădure așa cum taie oamenii pădurea, iresponsabil și cu durere-n… cot. S-au apucat să radă, că așa știu ei, să taie unde le e ușor să care, să taie de la înălțimea copacului care le convine mai mult. Să lase trunchiul acolo, așa ciopârțit, să lase crengile care nu le trebuie acolo pe loc. Să radă copacii de pe coastă și să o lase așa cheală ca și cum ziua de mâine ar fi un lucru prea abstract și greu de înțeles pentru ei.

Pe lângă faptul că e deprimant să vezi chelia artificială a dealurilor care mai că-ți intră-n casă, să tai pădurea după cum te-a dus gândul ăl mai scurt e inconștiență. Zona Subcarpaților Buzăului (și chiar și înspre munte) e serios afectată de alunecări de teren, dată fiind structura solului și a activității oamenilor. Nu știu câte primării știu asta și, mai ales, câte conștientizează asta și fac ceva în sensul ăsta. Chiar la noi la Plaiul Nucului alunecările de teren sunt în floare, izlazul nostru e măcinat la propriu de alunecări care ajung periculos de aproape de casele oamenilor. Când eram copil, venind odată acasă de la Buzău unde făceam liceul, am văzut o ditamai bucata dintr-un deal prăvălită la vale peste o fântână. Lucru curios sau nu, cu vreun an/doi înainte oamenii au ras dealul ăla de copaci. Coincidență? Nu prea cred. Tot din dealul ăla s-a mai prăvălit mai recent o bucată pe altă parte afectând singurul drum comunal care lega satul ăsta de drumul principal, județean. Coincidență? Nu prea cred. Și nimeni nu zice nimic, lumea se preface că nu s-a întâmplat nimic. E ciudat să vezi un deal schimbat în cursul vieții tale.

S-a-nrăit lumea, maică, aduce Dumnezeu pământul peste noi, ne-nghite.

Ne-nghite pământul pentru că am ras copacii de pe el, nu mai are ce să-l țină. Simplu. Pe un teren predispus la așa ceva, printre puținele lucruri pe care omul poate să-l facă se află și plantarea de copaci specifici zonei afectate. Ori oamenii fac fix invers, rad în continuare, dând vina pe un Dumnezeu pentru propriile lor păcate. E inconștiență, ignoranță, prostie? Ce să fie? Eu aș zice că-i inerție și complacerea în propria condiție, e un simț al proprietății prost ințeles. Lasă că alții au dus-o și mai rău, n-o fi foc, ne trebe lemn. Lemn ne trebuie, da, lemnul e bun, e regenerabil. Dar exploatat cu măsură, cu știință, în cunoștință de cauză, nu după cum ne taie pe toți capul. Că dacă eu tai mai repede decât se regenerează și tai în zone unde nu ar trebui să fac asta, nu-i bine, și Dumnezeul ăla trimite pământul peste mine. Pentru că merit.

Mai e un lucru pe care-l văd la scară mare în România. E simplu să tai păduri care nu-s lângă casa ta, ci lângă casa altor nefericiți. E simplu să exploatezi aur cu cianuri când alea nu curg pe lângă casa ta. E simplu să scoți gaze prin fracturare când nu-s lângă casa ta. Vezi tu, aici e o problemă mare, că nu ne pasă de nimic atât timp cât nu ne afectează direct. Facă-se voia vicisitudinilor naturii, să vină apocalipsa, dar nu lângă casa mea. Lângă casa mea am grijă, lângă a altora… treaba lor.

Mă simt revoltat de multe ori, dar neputincios cumva. În discuții cu tata îmi vine să-i zic să nu-i lase, să tragă cu dinții de ei, să se alieze cu cine trebuie sau măcar el să nu facă așa. Să înțeleagă situația și să facă ce va putea să se stopeze prostia asta cu tăiatul iresponsabil. Dar cine-s eu? Ce treabă am eu să spun oamenilor ce să facă din moment ce nu-s acolo lângă ei? Nu cumva-s ipocrit sau palavragiu? E simplu să te declari ocazional revoltat de la București pentru o zonă ascunsă-n inima țării. E simplu să privești lucrurile din exterior când nu trăiești cu ele zi de zi. Și-atunci fac ca-n poezia lu’ Nichita.. mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare. Că altceva ce-am să fac? Să scriu în week-end-uri despre asta? Asta nu rezolvă mare lucru.

La mine la Buzău se petrec transformări care nu-s străine și altor zone ale țării, sunt sigur. Acum sunt doar un palavragiu, dar într-o zi am să mă întorc și lucrurile n-au să mai stea cum stau. Am să fac lucrurile așa cum cred eu că trebuie făcute, am să învăț și-am să-mi impun propriile-mi simțuri acolo unde cred că lipsește viziune. Altfel mi-s dat degeaba lumii, dacă n-am să pot s-o fac mai bună sau să-i îndrept greșelile. Dacă trec prin viață ca prin brânză, mai bine eram cuțit, nu om. E o promisiune pe care mi-o fac mie, rămâne de văzut dacă este vorba de idealism sau de o ambiție bine pusă la punct.