O plimbare scurtă

Am câteva plăceri pe care caut să le satisfac cât mai des. Pentru că-s plăceri bineînţeles că există tot felul de impedimente pe care le pot sau nu controla. Şi mă chinui în tăcere încercând să găsesc soluţii pentru a elimina impedimentele; de cele mai multe ori nu pot să fac asta sau presupune sacrificii care, din cauze de socializare, nu merită.

Una din aceste plăceri e mersul pe jos. L-am practicat de când mă ştiu, probabil m-am născut cu el. Am mers mult pe jos înainte să fie mainstream, ca să zic aşa 🙂 în ultimul timp am cam neglijat această sursă de momente plăcute. Aşa că aseară, în loc să intru la metrou, am făcut dreapta şi de la Victoriei am luat-o pe jos spre Romană ş-apoi Universitate. Ca de obicei n-am regretat; vremea era frumoasă, ca de primăvară. Primăvara îţi dă întotdeauna sentimentul de nou, de început, de zero. E fascinant zero-ul ăsta – dacă-l îmbrăţişezi nu mai ai nimic, nicio problemă 🙂 Pe partea dreaptă de la Victoriei spre Romană sunt nişte clădiri mai vechi, cu personalitate. Seara sunt pustiite de atenţie, nimeni nu le observă pentru că toată lumea se grăbeşte spre case de la munci. Cu griji, cu gânduri, cu supărări – nimeni n-are timp pentru case. Aşa că atunci, mai pe-nserat, ele încep să mormăie de-ale lor precum arborii ăia din Stăpânul Inelelor. Sunt sigur că dacă stai să le asculţi le vei auzi şuşotind şi-ţi va plăcea. Şi vei vrea să te plimbi prin curţile lor înguste, îndesate, ascunse. Dar, bineînţeles, eu nu puteam să fac asta aseară; acum aş fi dat declaraţii la Poliţie cum că nu voiam să fur nimic, ci doar să aud casele vorbind. De-acolo probabil că aş fi ajuns la un spital de psihiatrie…

Vorbele merg înainte, dar mersul pe jos îşi lasă paşii în urmă. Încet, încet îmi dau seama cum Bucureştiul îşi lasă amintiri în mine. Va trebui să iau o decizie: dacă-l las să facă asta sau dacă-l las în urmă. Sau poate amândouă.

Azi am bătăi la picioare, semn că trebuie să mă plimb mai des şi că ghetele de iarnă nu-s bune de plimbat pe betoane. Lecţii învăţate.