O linie trasă
Am încetat să mai scriu serios jurnale când m-am apucat de acest blog, prin 2008. De atunci am făcut o tranziție de la lamentarea privată la împachetarea publică a ceea ce mă frământă. A fost și este încă un exercițiu foarte interesant și pot zice cu destulă siguranță că a făcut mai normală și mai ordonată trecerea de la un adolescent la un om cu toate ale lui pe cap. Totul a venit normal și s-a întâmplat când am schimbat Buzăul pe București, când am schimbat mediul, ceea ce făceam zilnic, grupul de cunoscuți, sursele de venit – totul. Am schimbat totul în 2008, moment de maximă cotitură în viața mea.
Un alt moment a fost în 2014. Mai recitesc din când în când articolul ăsta, Curaj pentru 2014, și zâmbesc pentru că știu ce a fost de fapt în spatele lui. Public a fost vorba despre curajul de a scrie, dar el este de fapt despre curajul de a trăi așa cum îți dorești și așa cum simți. Despre a lua deciziile dure, dar necesare, despre a suferi, despre a trece prin ceea ce e nevoie să treci ca să devii. Ca să evoluezi către ceea ce stă să se nască din tine și despre care tu nu știi prea multe, ci doar ai o undă de intuiție. Curaj pentru 2014 a fost începutul noii mele vieți, multe s-au schimbat, multe au apărut, multe s-au întâmplat, multe am văzut și am simțit.
În timp m-am deschis din ce în ce mai mult, am trăit cu adevărat și am învățat de la mine și de la alții. Am avut un dram de curaj și asta a schimbat totul. Iar un alt articol unde parcă s-au adunat frumos niște concluzii din ultima perioadă este ăsta, Liber la deznădeje. Deznădejea este următorul pas după curaj și am simțit-o din plin lovindu-mă brutal peste față. Încă o mai simt, dar o primesc, o înțeleg, o apreciez și știu că ea creează drumul către următorul pas. Nu știu încă pasul ăsta ce o să fie, cum o să apară, cum o să se manifeste. Dar îl aștept și-l voi face.
Din când în când descopăr oameni care au trecut prin aceleași lucruri, care au citit și care au înțeles. Au venit la mine și mi-au zis în ce mod i-a ajutat faptul că m-am deschis public și-am scris pe blog. Rămân înmărmurit și mă simt recunoscător, e ceea ce mă face să continui și ceea ce-mi validează strategia: merită să te deschizi, să îmbrățișezi vulnerabilitatea, să nu te ascunzi. Să vorbești cu oameni, direct sau indirect, să admiți că ești parte din umanitate și că în loc să ții totul pentru tine mai bine colaborezi la binele comun. Să admiți că nu te vei conecta cu toată lumea, că multe experiențe vor fi nasoale, că mulți oameni vor fi pe altă undă față de tine, că vei fi de multe ori greșit înțeles dintr-o cauză sau alta, că fiecare om are pe cap complexitatea unui întreg univers.
Multe au fost și multe or să mai fie. Câteodată mă simt obosit de viață la deja 26 de ani, dar îmi trece și fiecare astfel de moment critic se încheie cu învățăminte, cu lucruri de luat în seamă data viitoare, cu auto-încurajări. Cu înțelegere. Iar înțelegerea asta e ceva ce se simte… bine. It just feels right, cum zic unii. Apoi mă încarc cu energie și continui să trăiesc așa cum simt, așa cum cred că trebuie: cu sinceritate.
P.S. Când ai făcut ultima oară ceva pentru prima oară? Acum. Uite varianta audio a acestui articol:
