Nori

Nu mai ştiu pe unde am citit că dacă vrei să-ţi dai seama ce te pasionează cu adevărat sau vrei să afli ce e în sufletul tău trebuie să încerci să-ţi aduci aminte ce-ţi plăcea în copilărie. Ce-ai fi vrut să ai, ce-ţi plăcea să faci, unde-ai fi vrut să te duci când ţi-ai dorit să chiuleşti de la şcoală? Când te supărai pe părinţi ce făceai, la ce te gândeai? Când te certai cu prietenii care era consolarea? Când n-aveai ce face şi te plictiseai către ce te retrăgeai?

Este, cel puţin, un exerciţiu interesat acesta de a-ţi da seama ce înseamnă copilăria ta pentru pasiunile pe care le ai acum, dacă a avut sau nu vreo influenţă asupra a ceea ce ai devenit. Primul lucru pe care mi-l aduc aminte (şi cred că asta e ceva foarte comun la majoritatea copiilor) este că atunci când eram mic priveam nori. Toaaaată ziua căscam gura după nori, atent la ce forme luau, la cum li se schimba culoarea, la cum se deplasau. Uneori închideam ochii şi-i deschideam după câteva secunde ca să văd dacă s-a schimbat ceva 🙂 Mi-am dorit întotdeauna să-i cunosc mai îndeaproape, să văd cum arată ei când eşti lângă ei.

Lucrul ăsta e posibil. Dacă mergi pe munte o să poţi atinge norii, o să-i poţi mirosi, o să-i poţi simţi, o să-ţi poţi aduce aminte de momentele când voiai cu nerăbdare să-i atingi. Da, e posibil. Iar Adrian Petrişor ne aduce dovada, direct din Munţii Rodnei 🙂