Ne-am certat
Urăsc iarna. O urăsc pur și simplu, calm, împăcat și cu un pahar de ceva în mână. Dacă aș avea o întrevedere cu fiecare anotimp în parte aș anula întâlnirea cu iarna pe motiv că-s răcit. Azi nu, poate la anul sau mai bine niciodată. Multe am povestit aici în ultimii 6 ani și ar trebui să-și facă loc printre toate și ceva povești cu iarna de la țară, cu zăpadă, cu sanie și schiuri, cu oameni de zăpadă și obraji rumeni. Nu. Iernile mele au fost groaznice. Ne distram cât ne distram afară, dar intram în casă degerați, cu ciorapii uzi și pantalonii înghețați. Dacă voiai căldură trebuia să te îngrijești cum trebuie de foc. Și dacă bătea vântul rău șansele să ți se umple casa de fum erau mari. Și la Buzău bate vântul rău.
Și acum am o problemă cu picioarele, îmi îngheață instant și se încălzesc foarte greu. Dar mai rău îmi îngheață entuziasmul când știu că trebuie să ies afară în frig. Când ninge îmi intră fulgi în ochi și nas. Urăsc să-mi intre ceva în ochi și nas. Nu merg la ski pentru că n-am învățat până acum să skiez. Știu că aș învăța repede, am un echilibru dat naibii, dar nu mă împinge nimic să-mi dezvolt latura asta a programatorului corporatist: mers în weekend la munte pentru ski. Trag toți prietenii de mine să mergem ici și colo și le văd bucuria zăpezii în ochi. Închid ochii și refuz.
Când eram copil nu lipseam o singură zi de iarnă de la școală. Mergeam mereu prin nămeți oricât de mari și viscol oricât de puternic, făceam mereu prezența la timp ca și cum asta ar fi fost o datorie de o importanță capitală pentru țară. Ce cod roșu, ce localități izolate, pe vremea copilăriei mele nu exista așa ceva. Ci doar un câmp imens, alb ca un spital de nebuni, un cadru prost tras dintr-un film alb-negru, un cerșetor care ocupa deodată trotuarul din fața casei tale și care-ți ardea mereu câte o palmă ori de câte ori treceai pe lângă el și care te certa că îndrăzneai să-l înfrunți iar și iar.
În ultima perioadă am încercat să mă împac cu iarna, am făcut varii incursiuni prin păduri și peste dealuri golașe biciuite de viscol. Nu reușim să ne înțelegem, nu ne suportăm și când ne întâlnim nu ne vorbim. Mergem în tăcere unul pe lângă celălalt ca prizonierul și gardianul. Tensiunea crește, frunțile se încruntă și ajungem să ne certăm grav pe toate tâmpeniile de subiecte. Data trecută a fost ultima dată. E o insuportabilă iarna și sper să nu mai am de-a-face cu ea niciodată. I-am șters numărul din telefon și i-am dat ban pe Facebook.
Și totuși mi-aș bate joc de iarnă în cel mai pervers mod.
