Florin

3 minute read

Nu există modalitate ușoară sau nici măcar clară de a scrie despre moartea unui om. Am mai scris pe aici despre asta și despre moartea unor apropiați și mi se pare că oricât aș scrie sau aș încerca să deslușesc ce naiba e cu lucrurile astea parcă mai rău mă afund în confuzie și haos. Acest element random din viețile noastre, ăla pe care nu-l poți influența, pe care nu-l poți înțelege și asupra căruia nu ai niciun control pare că-și face apariția pe ici și colo în mod capital, definitiv și irevocabil. Te atinge o clipă și totul ia o altă întorsătură, cea mai imprevizibilă și mai radicală pe care nici nu ți-o poți închipui. Bad news never had good timing.

Înmormântarea avut loc într-un sat din Oltenia în care am ajuns pe niște drumuri groaznice. Din cauza iernii totul era dezolant, așa cum e în majoritatea satelor românești. Părăsit de înflorirea naturii, românul rămâne neputincios, gol, victimă a neintegrării, a neadaptării, degradării. Culori stridente într-un peisaj gri, grădini neîngrijite, bătrâni părăsiți. Dealurile mi-au adus aminte de cele din Găgăuzia: golașe, lungite ca niște copii flămânzi, chele ca niște bolnavi de cancer în fază terminală. Am bătut vreo 500km până acolo și înapoi pe rute ocolitoare pe unde n-am mai fost ca să am timp de gândire.

Florin a fost un om energic, vocal, un oltean get-beget a cărui prezență era firească și nu trebuia anunțată nicăieri. M-am întâlnit cu el înainte de sărbători și-am stat un pic de vorbă. Am plecat fiecare în drumul lui hotărâți să ne mai întâlnim la un fotbal. Uite că n-am mai avut ocazia.

Nu e imagine mai sumbră și mai nedreaptă decât cea în care un părinte își îngroapă copilul, în care un popă cântă veșnica pomenire celui pe care l-a botezat, în care un om își vede fratele cu care a copilărit acoperit de pământ rece și ud, în care un prieten bun primește în schimb o lipsă adâncă. Nimeni nu merită așa ceva, însă nu după merit se întâmplă lucrurile astea. Am mai văzut toate astea și de fiecare dată mă izbește cât de descoperiți suntem și cât de josnice lovituri putem primi de nici nu știm de unde. Câte iluzii ne facem, cât de naiv ne organizăm viețile conform unor așteptări venite din acest mecanism construit în extrem de mult timp în firul genealogic al fiecăruia. Căutăm sensul și încercăm să înțelegem doar în pragurile critice, doar atunci când suntem loviți așa de tare încât deraiem brutal de la orice drum am fi crezut că ni se așterne în față.

Situația e neclară vizavi de ce e mai departe, însă cert e că fiecare o să o aflăm la un moment dat. Nu ai cum să ignori gândurile de dinainte de moarte ale oamenilor, nu au cum să nu-ți dea de gândit și nu ai cum să te convingi că tu nu ai nicio treabă cu ele, că tu ești altfel și că la tine n-o să fie așa. Ni se demonstrează poate zilnic că „mie nu mi se poate întâmpla asta” e cea mai mare înșelăciune la care ne supunem singuri, iar asta n-o zic vizavi de moarte, ci de toate celelalte neplăceri ale vieții, praguri sau experiențe, dezamăgiri sau perioade urâte. Suntem oameni, așa că suntem toți pasibili de suferință. Suntem des chinuiți, iar asta ar trebui să ne apropie mai mult de noi înșine. Și de calm.

Updated: