Muzica salvează

În ciuda domeniului în care lucrez, jocurile pe calculator nu m-au prins de-adevăratelea niciodată. Am întâlnit mulți gameri în breaslă și întotdeauna am fost pe dinafară în discuțiile despre jocurile pe care le jucau, despre strategiile abordate, despre concursuri oficiale și competiții locale, despre îmbunătățirile din versiunile noi și așa mai departe. Dacă stau bine să mă gândesc am fost dintotdeauna un programator mai atipic, dar despre asta cu altă ocazie.

Există însă o excepție ciudată, e un joc pe care l-am jucat o perioadă prin liceu: GTA San Andreas. Dar nu l-am jucat niciodată așa cum un om normal se joacă, n-am avut niciodată un scop în minte, n-am urmărit terminarea tuturor etapelor și misiunilor. Nu, singura chestie care m-a atras la jocul ăla a fost faptul că puteai fura o mașină de pe stradă și puteai conduce prin orașul ăla vast. În plus se putea customiza un post de radio să încarce mp3-urile pe care tu le puneai într-un folder anume. Vaaai, cât mi-a plăcut chestia asta cu condusul pe șosele virtuale, cu gonit printre celelalte mașini așa aiurea, fără nici un obiectiv, prin tot felul de peisaje și în diverse momente ale zilei. Era și în perioada când cam tot ce ascultam era trance/Tiesto (shut up!) și mi-aduc acum aminte de o piesă, singura care stătea în acel folder special al GTA și care se repeta la nesfârșit ore întregi, cât timp eu mă plimbam cu mașina în jocul ăla:

Am simțit mereu o atracție pentru modul ăsta de a-ți petrece timpul, de a-ți aranja gândurile, de a te relaxa și probabil atracția asta s-a manifestat destul de concret în drumurile pe care le-am făcut de vreo 2 ani de când am mașina. Mereu mă amuză să descopăr cum dorințele ascunse din copilărie și adolescență ies la iveală acum când am alte posibilități de a le face reale și de a mi le satisface, cum momente de demult par parcă întâmplate ieri când ascult ce ascultam atunci. Parcă a trecut atât de mult timp de atunci și totuși aud bucata asta de mai sus și-mi vine să râd. Și parcă da, a fost ieri.

Într-o seară eram în metrou, mă duceam la o nuntă, și s-a nimerit să fie seara în care venea Armin van Buuren la Romexpo să facă niște spectacol. Stăteam și mă uitam la tot tineretul ăsta îmbrăcat fancy și elegant, cu frizuri oacheșe și bărbi aiurea, la fetele astea cu buze augmentate strident, parfumate, plăcute la atingere și care vorbesc tare. Și mi-am adus aminte… acum vreo 10 ani ascultam Armin van Buuren la un cd-player prin autobuzele comuniste buzoiene, cu hainele murdare-n spate pe care le duceam la țară la spălat, cu sacoșa de caserole și borcane înghesuită la picioare. Cu fes pe cap că era frig în autobuz, cu căștile alea proaste în urechi, care cădeau ori de câte ori ațipeam cu fruntea lipită de spătarul scaunului din față. Cu nasul plin de praf de la atâta hurducăială pe drumurile alea proaste. Cu ochii lipiți de geamurile soioase, dar cu privirea departe, peste coclauri și cu un singur gând în minte: vreau să scap de aici.

Trăiam și respiram muzica aia și o asociam cu ce făceam și gândeam, era o regăsire. Azi când o ascult iar mă transpun pe drumurile pe care am mers, în momentele de social awkwardness prin care am trecut, pe dealurile pe care stăteam cu orele. N-am cunoscut partea socială a muzicii pentru că nu aveam în jurul meu pe nimeni care să asculte așa ceva și cu care să schimb orice fel de impresie pe aceeași temă. De aceea mă uitam în sâmbăta aia la tinerii care sporovăiau și mergeau la concert la Armin și mă bucuram pentru ei și pentru ele. Sunt niște norocoși că s-au putut aduna laolaltă. A doua zi, dimineață, eu mă întorceam nostalgic de la nuntă cu primul metrou, iar ei se întorceau tăcuți și obosiți de la spectacol. Așa ajungeam și eu acasă după cei 10km de mers pe jos din Lopătari în Plaiu Nucului… cu căștile-n urechi, obosit, nevorbit, dar cumva împlinit și cu putere de a merge mai departe.

Muzica salvează.