Mă doare capul pentru că-l am

Îmi place când îmi dă mâncarea-n foc, laptele sau cafeaua. Mirosul ăla de ars și spoiala de pe aragaz îmi aduc aminte că exist, că mă mișc, că fac și desfac și că o dau în bară. Ca și atunci când capăt o julitură sau o tăietură nouă, mă bucur că există o reacție a corpului la lucrurile care i se întâmplă. Ca atunci când dau cu cotul într-un colț de masă sau cu capul de ușa uitată deschisă a dulapului din bucătărie. Când urc un povârniș abrupt și mi se înmoaie picioarele și trebuie să mă opresc pentru o pauză. Când sar niște câini pe mine, când mă împiedic de-o bordură căscând gura pe stradă, când mă zgârie pisica. Când uit.

Neputința mea de a preveni, a evita incidente, accidente, pericole, întâmplări mă bucură, mă împlinește, mă liniștește. Sunt plin de uman, de imprevizibil față de mine însumi, iar rezultatele curiozității se abat asupra mea ca un rău necesar. Mă doare capul pentru că-l am, cum ar veni, iar ăsta-i un semn bun. De-aici încolo? Do epic, goofy shit.