La sfârșitul zilei

Azi la metrou la Victoriei a fost haos. Atâta lume n-am văzut niciodată acolo, eram cu toții blocați pe scări și pe culoarul dintre magistrale, nemișcați și așteptânzi, unii îngrijorați, alții stresați, alții zâmbind. Din lipsă de ocupație mulți făceau poze cu telefoanele mobile, așa ceva era de imortalizat și postat pe undeva, se știe că dimineața reach-ul e măricel. Mie mi se părea o atmosferă voioasă, așteptam ca de undeva să răsară un clovn care să învârtă orice 3 corpuri cu formă rotundă, dar tensiunea se simțea totuși în aer, multă lume era furioasă.

După ceva timp de mărșăluit am ajuns într-un sfârșit pe peron și ne-am pus pe… așteptat, iar. Deasupra noastră era un ecran pe care rula un filmuleț cu câteva gâze roind peste niște flori. O fată de lângă mine, nedormită și deja obosită, se uita cu jind la scenele idilice pe fereastra pe care tocmai o descoperise peste capetele atâtor bucureșteni arhivați de o voință mai presus de a lor. Fata privea și era în altă lume, își urcase sprâncenele a dorință, eram parcă într-o reclamă la detergent în care personaja se transpune într-o realitate paralelă și zburdă voioasă printr-o grădină plină de o vegetație luxuriantă.

Vine și metroul. Se oprește plictisit ca să facă schimb de conținut cu stația în care a intrat brutal și neinvitat. O tipă se dă puțin mai în spate ca să facă loc masei de oameni care ieșea din tren și dă peste o alta. Asta începe să țipe, cealaltă cedează și ea și începe să țipe la rândul ei. Un schimb de replici tăioase, care mai de care mai îndrăznețe, taie strident aerul și întrerupe armistițiul creat de tăcerile tuturor. Situația devine penibilă, două femei certându-se și zbierând în timp ce-și făceau ușurel loc la intrarea în metrou.

Azi a fost mai cald afară, parcă-ți venea să crezi în lume. Asta în pofida unei zile de muncă obositoare și inutile care putea la fel de bine să nu existe. În fine, am ajuns la sfârșitul ei și partea bună e că întradevăr suntem mult mai mult decât concluzionăm că suntem. Undeva, acolo adânc, viața e întradevăr frumoasă, mai ales dacă ai ceva de care să te ții.