La muncă, nu la întins mâna
Iartă-mi îndrăzneala, e posibil ca ideea ce-o voi prezenta să ţi se pară că ar putea fi născută din prea puţină experienţă de muncă, prea multă tinereţe, prea multă energie sau mai ştiu eu ce. Deşi mă îndoiesc, n-ar trebui.
Aud prea des “nu-mi place să muncesc”, “nu vreau să muncesc”, “fără muncă!”, “îmi doresc să nu mai muncesc”, “lasă că am timp să muncesc toată viaţa” etc. Chiar aşa să fie situaţia, românii oamenii nu mai vor să muncească? Ce anume o fi produs acest efect secundar? Un expert în resurse umane mi-ar spune probabil că treaba asta este reflectată de nivelul de trai al oamenilor, nivelul salarial, condiţiile economice ale ţării, politica ţării, influenţa multinaţionalelor, moştenirile practicilor comuniste în firmele româneşti şi multe altele. Şi pe bună dreptate, n-aş avea pre multe argumente împotriva tuturor acestor lucruri.
Însă mentalitatea mea de ţăran vânjos venit cu putere de muncă din creierii munţilor în jungla oraşului îmi spune că mai este ceva pe lângă toate aceste scuze interpretări să le spunem ştiinţifice ale experţilor. Mai este *lenea *şi motivaţia interioară a persoanei de a face treabă bună. Pare-mi-se mie sau lenea asta a devenit cruntă după ‘89? Înainte oamenii puneau osul la muncă, mai de nevoie, mai obligaţi. Însă odată cu “eliberarea” s-au eliberat şi o groază de vicii care şi-au găsit un cald culcuş în românul de zi cu zi.
Nu încerca să mă convingi că posibilele argumente ale expertului sunt mai puternice decât argumentul meu, n-o să ai succes. Cred cu tărie că lenea poate învinge orice condiţii prielnice desfăşurării unei activităţi productive. Lenea nu poate fi combătută uşor, mai ales când e întâlnită nu la oameni, ci la mase de oameni. Trândăvia, falsa contemplare, prostia, refuzul devenirii – toate acestea pun stăpânire pe oameni şi-i fac să zică “nu mai vreau să muncesc”.
Există deasemenea următoarele posibile scenarii: şeful mă munceşte peste program până-mi sar ochii, deci nu mai vreau să muncesc; colegii mă sapă zilnic, deci nu mai vreau să muncesc; serviciul e la mama dracu-n Băneasa, deci nu mai vreau să muncesc; salariul meu e mic, deci nu ma vreau să muncesc ş.a.m.d. Sunt scenarii posibile, însă soluţia găsită pentru ele, aceea de a nu-ţi mai dori să munceşti şi de a-ţi repeta mereu asta, e jalnică, josnică şi reflectă laşitate. E comparabilă cu această situaţie: “soţia m-a înşelat, deci o să mă sinucid”. În loc să-i rupi capul muierii şi să-i pui în practică filmul Saw amantului, ţi se inoculează ideea de a renunţa la tot ce te leagă de trecut – ceea ce e cât se poate de copilăresc şi prostesc.
Chiar cred că există soluţii demne pentru orice problemă legată de muncă. Orice dificultate poate fi înlăturată prin acel procedeu general învăţat la şcoală dar cu aplicabilitate extrem de largă: analiza. Cred că vorbe ca “nu mai vreau să muncesc” nu pot avea decât scopul de a produce comicul, nu de a reflecta realitatea. Insă şi nevoia prea mare de a produce acest comic reflectă aceeaşi lene şi dorinţă de a trândăvi undeva în Tenerife în timp ce altul ţi-ar face treaba.
Probabil sunt prea serios cu treaba asta, însă e moştenită. Exemplul meu dintotdeauna este şi va râmâne tatăl meu. Departe de a fi un om bogat, a muncit dintotdeauna cu aceeaşi dârzenie şi hotărâre. Ca orice om, are micile lui plăceri poate incompatibile cu munca, însă ştie să şi le controleze; când e vorba de muncă e muncă şi nimic altceva, se face treabă, nu vorbă. “Dăm din mâini, nu din gură”, “munca îl face pe om”, “la muncă, nu la întins mâna” – sunt unele din multele vorbe primite de la el care m-au călăuzit de-a lungul timpului şi care cu siguranţă vor participa la lucrurile bune care se vor întâmpla în viaţa mea.
Ar mai fi multe de clarificat, însă o să închei că e târziu: evită să mai plângi de milă ţie şi altora, nu căuta scuze, ci soluţii, pune mâna pe treabă şi vezi-ţi de ea – de aici până la îndeplinirea nevoilor tale va trece doar un timp. Spor!
