Jumătate Paşte, jumătate peripeţii

Mi s-a dovedit din nou că Plaiul Nucului e un loc din care cu greu mai pleci. În sensul bun: sunt oameni cumsecade acolo, vorbăreţi, primitori, petrecăreţi şi instigatori la voie bună. În sensul rău: există riscul să nu ai cum să pleci fizic de acolo, aşa cum mi s-a întâmplat mie azi.

Luni dimineaţă dau să plec de-acolo după două zile de petrecut. Autobuzul cică circulă oficial toată săptămâna, inclusiv a doua zi de Paşte (verificat informaţia din 3 surse). Mă trezesc frumos la ora 4:45, pregătesc bagajul, o iau cătinel de la mine spre Plaiul Nucului. Prind autobuzul în ultimele lui 5 minute de aşteptare. Bun, zic, treaba merge brici. În două ore mi-s la Buzău, îmi iau femeia şi plecăm unde ne e locul. Dar bineînţeles, socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă.

Pleacă autobuzul, eu fiind… singurul călător. După vreo doi km se-aude o sonerie din-aia de telefon, răspunde şoferul.

– Da, dom’ Ghica… – […] – Da, am plecat divale, nu prea-i lume, numa’ un băiat e… – […] – Da, da… – […] – Pi nu mai cobor? – […] – Bine atunci, eu ştiam că cobor, m-opresc aci acasă atunci… – […] – Da, numa’ un băiat e, da’ face şi el ce-o putea, ia vro ocazie – […] – Bine, bine, să trăiţi, numa’ bine!

Ai prins ideea. Îl sună şefu pe om şi-i spune să nu se mai ducă la Buzău dacă n-are călători. Cum unu-i unu, două-s mai multe, eu eram călător şi nu călători; aşadar plăteşte, Constantine, 5 lei pe o călătorie de lux doi km, coboară-mi-te jos şi ia-o cătinel spre unde te-o îndruma Hristosul care tocmai ce-nviase. Pesemne de la atâta petrecere nu s-a mai găsit şi pentru mine nişte milă duhovnicească ca să ajung şi eu unde mă pornii.

Asta e, o iau “dă-i, dă-i” pe jos, bag 8 km ca un flăcău voinic ce sunt, cu prinoasele de la rude în spinare. De mers am mers repede că era cam răcorică şi mă cam strângeau iţarii. Ajunsei în Lopătari; dă-i şi aşteaptă pe careva să treacă-n jos, fir-ar măgar, fir-ar maşină, fir-ar autobuz. După câteva încercări nereuşite de autostop Duhul Sfânt s-a pogorât în sfârşit şi asupra mea şi un nene a oprit la semn. Un nene care era tocmai tatăl lu’ Adelin Petrişor, reporterul, care avea după cum ştiam dinainte rădăcini chiar în amărâtul de cătun de unde sunt eu (deci, vedeţi? Se poate). Venit cu treabă de dimineaţă în Lopătari se pricopsi cu mine şi mă duse cu bine la destinaţie după nişte vorbe chiar interesante schimbate pe drum.

Ajunsei aşadar la Buzău teafăr, îmi rezolvai problemele, luai trenul şi iacătă-mă iar în “capitalism”. Cine-o mai face ca mine, ca mine să păţească! Luaţi-vă, oameni buni, maşină şi nu mai staţi după autobuze dacă mai aveţi şi alte treburi de rezolvat. Dai un ban, da’ ştii că face, vorba vorbei.

Hai noroc, Paşte fericit (în continuare) şi petrecere frumoasă şi chibzuită.

P.S. Trebuie să îmi iau maşină!!!