Inspecţia la matematică

Devii bătrân când începi să spui “mai tânăr fiind …”. Adică aşa cum am făcut şi eu aici. Poate că sunt mai bătrân. De fapt cu siguranţă că sunt mai bătrân decât ieri, însă cred că am depăşit raţia normală de îmbătrânire per zi.

Povestirea de faţă are mai mult farmec (pentru mine cel puţin) în contextul în care zilele astea citesc “Imposibila întoarcere” a lui Preda. Da, Preda, cu Moromeţii lui, cu coroniţa lui pusă pe capul unui copil firav şi suferind de friguri. Mă atrag neliniştea lui Preda şi obsesiile lui. Toate scrierile lui sunt cuprinse de o nelinişte mare, de un întotdeauna prezent “pericol” care pândeşte de undeva de nu se ştie unde. Dar un “pericol” implacabil, despre care ştii sigur că va veni şi nu ai nicio îndoială în legătură cu asta, dar a cărui aşteptare te presează mai mult odată cu scurgerea timpului, implacabilă şi ea.

Eram prin clasa a 8-a. Acum, când stau şi mă gândesc, pare că aşa de mult timp a trecut! Niciodată nu am avut o memorie prea bună, astfel încât toate lucrurile care mi se întâmplă par venite de undeva departe, aproape că din viaţa altcuiva. Asta poate e un lucru bun – acelaşi tip de memorie a creat mari povestitori. Memorie bună înseamnă la mine să îţi aduci rapid aminte de lucruri atunci când ai nevoie de ele. Ori eu am nevoie de timp ca să-mi aduc aminte lucruri. Un timp care probabil modelează amintirile pentru a le aduce în mintea mea sub o formă mai frumoasă, mai acceptabilă. Cine ştie, poate că amintirile mele au nevoie de o pre-modelare că să poată să-mi “mângâie” plăcut fruntea.

Dar să revenim. Eram în clasa a 8-a, la şcoala aceea de la ţară. A venit un inspector de matematică. Întotdeauna inspecţiile făceau ca orele să se petreacă altfel, n-am înţeles niciodată de ce. La inspecţii lucrurile mergeau aşa cum ar fi trebuit să meargă de obicei: cu un profesor calm, cu elevi care participă la ore, cu curăţenie, cu ordine generală. Şi inspectorul ăsta participa calm şi zâmbăreţ la ora noastră (împărţită frăţeşte în jumătăţi: una de verificare a temelor şi nelămuriri, cealaltă pentru lecţia nouă). Era tot numai zâmbet, ca şi cum ar fi mulţumit cuiva de sus că are şi el în sfârşit parte de un concediu interesant. Profesorul nostru ne asculta, făceam nişte probleme, iar fiecare participa cum putea. Au fost nişte întrebări dubioase la care am ştiut să răspund. Eram bun la matematică în generală şi asta probabil pentru că-mi plăcea (spre deosebire de matematica din liceu pe care am urât-o, însă s-ar putea să nu fie vina matematicii). La sfârşitul orei care a descurs foarte bine inspectorul m-a întrebat la ce liceu vreau să dau. I-am răspuns că la Haşdeu. A râs înţelegător şi m-a întrebat retoric:

“- De ce, că e mai aproape de gară?”

Întrebarea asta n-am înţeles-o prea bine şi doar 10% din glumă a trecut prin mine. Adică de ce să mă întrebe asta? Da, e aproape de gară Haşdeul, dar ce relevanţă are? M-aş fi dus acolo pentru că era cel mai bun liceu unde mă puteam duce şi unde bănuiam că s-ar întâmpla ceva interesant. Da, într-adevăr, era aproape de gară… nu mă gândisem la asta.

Copil fiind, m-am atacat prima oară la spusele unui om. Adică ce vrei să spui, că vreau la Haşdeu pentru că e uşor de ajuns la el de la gară? Dar nu pentru asta mă duc… doar… îh! Undeva în mine ştiam că inspectorul m-a întrebat asta pentru că observase că mă duce capul, însă nu înţelegeam de ce a trebuit să se folosească exact de gluma aia. Eram, evident, prea serios.

Însă întrebarea inspectorului m-a urmărit o lungă perioadă de timp. Batjocoritor şi ironic, apărea în momentele în care încercam să urc o treaptă. “De ce, că e mai aproape de gară? De ce, că e mai aproape de gară? DE CE, CĂ E MAI APROAPE DE GARĂ !? Nu, pentru că vreau să reuşesc, idiotule!

Mi-am adus aminte de inspectorul cu pricina în timp ce citeam confesiunile lui Preda. M-am simţit apropiat de rândurile lui de parcă aş fi fost acolo, în căruţa care se îndrepta către Câmpulung pentru examenului de admitere al bolnăviciosului copil. De-a lungul timpului trecut şi cred că şi mult timp de acum înainte în mintea mea va răsuna profetic, vag, şoptit întrebarea:

Unde ne ducem noi acuma, măi Mărine… ?