Mai tânăr fiind…

4 minute read

Mai tânăr fiind, într-o zi i-am trimis unei fete o scrisoare în toată regula. Cred că am stat zile să o compun, nu pentru că mi-am ales cuvintele cele mai alese, ci pentru că găseam întotdeauna ceva de completat, o altă idee. Nevoia mea nu era să o impresionez (n-am avut niciodată teribilismul asta în mine, de a impresiona pe cineva), ci să am o corespondenţă, să cunosc şi altceva decât ceea ce-mi repetam zi de zi. Am scris scrisorica asta şi am trimis-o prin mail; tocmai de-asta e poate impropriu spus “scrisoare”, dar ai prins ideea. Am aşteptat zile la rând un răspuns, apoi săptămâni la rând, apoi cred că şi câteva luni. Apoi m-am prins (dăăă!) că răspunsul ăla nenorocit n-o să mai vină niciodată, din lipsă poate de interes, din lipsă de timp… din lipsă în general. Aşa am rămas ca tâmpit un timp nevenindu-mi să cred ce a fost aşa de greu pentru ea să formuleze un amărât de răspuns. Ce mi s-a părut cel mai discrepant a fost diferenţa dintre entuziasmul cu care am scris (am scris despre multe lucruri) şi indiferenţa cu care efortul meu a fost privit.

Episodul ăsta a fost ca şi cum ai fi la un moment dat la pescuit, ai prinde un peşte, iar în momentul când l-ai scoate la suprafaţă el ţi-ar zice “du-te mă dracu de-aici!” şi ar rupe undiţa ducându-se. Poate exemplul e prost, însă închipuie-ţi cum i s-ar părea pescarului faza asta 🙂 Cam aşa mi s-a părut mie diferenţa asta dintre ceea ce aşteptam şi ceea ce s-a întâmplat până la urmă. Atunci am mai căpătat un pic de misoginism, un pic de revoltă, un pic de lecţie de viaţă, o nouă consolare în mine însumi. Într-o altă zi mi-am adus aminte cum m-am îndrăgostit ca un cretin pe “careless whisper”. Şi acum de câte ori ascult melodia asta mi-aduc aminte atât de viu de momentele alea. Copil nebun!

Totul curge, totul trece, totul se acumulează, apoi se pierde. E un ciclu infinit, o lege recurentă care acţionează implacabil. Totul e ca o tablă de şcoală: o umpli, apoi o ştergi. O ştergi complet şi tot ce a fost odinioară nu mai este, se duce. Şi nu, nu există “Undo” pentru asta 😀

Mi-a plăcut dintotdeauna să înşir cuvinte fără a spera să devin cine ştie ce mare scriitor, aşa cum li se întâmplă unora. Tot ce am vrut a fost să văd o reacţie, cât de mică, dar reală. Mi-amintesc şi acum penibilitatea cu care arătam altora poezii scrise pentru a primi o părere, o idee, o completare, orice. O notă dacă vrei. Iar răspunsurile veneau “a, da…”, “da, e ok”, “ihim, îmi place”, “e reuşită” – adică aberaţii şi non-sensuri. Ceva ce creezi e înţeles şi apreciat dacă oamenii vin ei la tine şi îţi cer să le arăţi ceva nou, nu daca li te bagi pe gât. Ori la mine nu a venit nimeni să-i arăt o poezie, dovadă pentru care uneori mă simţeam un poet ratat. Alteori mă simţeam bine, până la urmă cream din mine pentru mine, nu pentru ei. Asta îmi dădea un sentiment bun care mă ajuta să creez şi mai mult. Da, întotdeauna am avut stări contradictorii…

What else? Ce am vrut să spun prin toate astea ? N-am idee, ţi-am zis că-mi place să înşir cuvinte 🙂 Trăieşte-ţi zilele, trăieşte-le ca şi cum ar fi ultimele. Fă ceea ce simţi, fă-o din inimă. Ascultă-te, dar ascultă-te bine şi îndelung. Fii sincer, nu te teme, aşa cum nici eu nu m-am temut să povestesc toate astea. Ascultă muzica, citeşte rândurile, vezi lucrurile care trec prin viaţa ta, simte-le. Unii spun să nu pui totul la inimă, eu nu sunt de acord; treci totul prin tine şi trăieşte 30 de ani plini decât 100 goi. Orice lucru te face mai… “tu însuţi”. Oamenii nu se nasc, ci devin. Devii tu însuţi odată cu trecerea timpului.

Hmm, poate că şi ce am scris mai sus e tot o scrisoare. O scrisoare care poate că va avea acelaşi rezultat ca şi prima 🙂 Şi-atunci… “ m-apropii de pietre si tac/iau cuvintele si le-nec in mare/suier luna si-o rasar si-o prefac/intr-o dragoste mare”.

Aminteşte-ţi: poezia n-are nicio valoare dacă nu o adaptezi la propriile-ţi simţiri. Doar atunci o vei înţelege.

Mi-ascult sufletul plângând

pe străzile funebre ale oraşului.

Plânge sărmanul meu suflet nocturn

cu lacrimi de marmură…

Sub ochiul strâmb al felinarelor

sufletul meu se-ntinde fluid pe asfalturi,

îl calcă oamenii sub roţi,

îl scuipă stanele de lut,

îl arde gerul selenar aspru şi mut.

  • *

Îndură sufletul meu şi plânge…

Neliniştit bate prin porţile mari

şi degeaba – sunt din fier.

Îşi simte în spate dinţii rânjind din cer,

un cer fără stele, un cer gri,

un cer înghiţit de goluri pustii.

  • *

Se-opreşte sufletul meu şi tace.

Îl mângâie vântul…

  • *

(aici ar trebui să fie data poeziei, dar habar nu am când am scris-o… prin 2007)

Updated: