Inevitabilul cinism

Studenția mea a fost întotdeauna una atipică. N-am stat la cămin, interacționam la un nivel minimal cu colegii de facultate sau profesorii, nu aveam prea mult timp de petreceri, nu făceam beții prin Regie. Ba chiar în primul an nu am știut ce este de fapt Regia, urma să descopăr mai târziu când s-a și făcut foarte mult haz pe tema asta. Nu m-am regăsit în planurile studenților de vârsta mea, nu prea le înțelegeam povestirile despre ce monstru de party au avut weekendul trecut sau de ziua nu-știu-cui și din cauza asta nu eram nici prea entuziasmat să fac parte din grupuri în care în majoritatea timpului nu era vorba decât despre asta. Nevoia mea de a mă întreține singur, devenită la un punct obsesivă, îmi ocupa timpul și gândurile, locul meu în lume și în noul stil de viață era tot ce mă preocupa.

Pe la începuturile mele în București eram mai tot timpul în grupuri de oameni cu minim 3-4 ani peste mine, oameni care trecuseră deja prin ce treceam eu și care nu erau neapărat mai relaxați în legătură cu asta, ci, spre surprinderea mea, mai cinici. Iar tendința asta, de a deveni mai cinic pe măsură ce trece timpul, am tot observat-o pe măsură ce întâlneam persoane noi, schimbam locuri de muncă sau citeam lucruri pe care oamenii le scriau. Oamenilor nu le mai păsa de unele lucruri, ignorau ce nu le convenea, erau Gică-Contra la ideile mai noi sau nu îndeajuns de explorate, te întâmpinau rezervați, primeau întotdeauna totul cu o doză de scepticism. Been there, done that.

Cinismul părea a fi sindromul Bucureștiului, un lucru pe care nu-l înțelegeam pe deplin, deși mă chinuiam să fac asta. Lipsa de speranță, pesimismul, lipsa unei atitudini mai belicoase în fața vicisitudinilor vieții mă surprindeau și mă făceau să mă gândesc dacă nu cumva și eu aveam să trec prin aceeași etapă a renunțării. Încercam să înțeleg și să-mi aduc aminte mereu că eu nu trebuia să fiu așa de cinic și că trebuia să cred în continuare în ce voiam să fac mai departe. Că indiferent de oamenii care nu credeau în mai bine și separat de ei aveam să-mi croiesc drum mai departe către o viață mai bună. Cam atunci scriam descrierea asta pentru blog care și acum e live și face oameni să zâmbească 🙂

[…] vâslesc prin valurile vieţii sperând să ajung la farul din zare care pâlpâie ca o iluzie. Sperând că n-o să mă las vrăjit ca Ulise, merg tot înainte cu speranţa de mai bine. Pe drum mai întâlnesc câte-un vâslaş, mai trec pe lângă altul şi tot aşa. Vâslitul merge înainte, cu furtuni, cu ape calme, cu soare şi nori, iar eu nu mai ajung odată la lumina aia […]

Eram mai idealist, mi se spunea atunci și mi se mai spune asta și acum din când în când. Între timp viziunea mi s-a mai calibrat și am început de ceva timp să mă întreb dacă nu cumva e gata, se întâmplă: acea etapă m-a ajuns. Am început și eu să fiu mai cinic, împotriva zvâcnelilor pe care le mai am împotriva acestui lucru. Pe măsură ce trece timpul motivele sunt mai multe și mai puternice, pare că nu ai cum să reziști împotriva fluxului de negativism, de tensiune potrivnică stării de bine și calm. Suișuri și coborâșuri, asta reprezintă viețile noastre până la urmă, dar parcă bilanțul tinde să dea cu minus. Calmul vieții și împăcarea cu propriile alegeri par să se sufoce într-o dezordine de lucruri și oameni, de planuri și întâmplări, contexte și status quo-uri pe care nimeni nu mai vrea să le schimbe. Individualismul susținut de legea „fiecare pentru el” pare că a pus stăpânire deplină pe comportamentul oamenilor și colectiv e doar numele unor tragedii naționale în loc de modalitate de a ne trăi viețile mai bine și a rezolva probleme mai eficient.

După ce că am început să scriu tot mai rar aici vin acum cu toată chestia asta care sună ca o văicăreală. N-a fost cu intenție, dar așa a ieșit. Din modul în care văd eu contextul din care asta s-a născut, cred că e mai degrabă de bine, am început să recunosc mai agresiv lucrurile care mă supără și mă bucură din ceea ce fac, din orașul ăsta, din oamenii din jurul meu. Să pun mai sincer pe tapet și lucrurile cu care sunt nu atât de confortabil, iar după cum știm deja, auto-sinceritatea are prețul ei.

Simt o nevoie de a o lua de la zero, cumva. Când eram mai mic am auzit pe un nene bătrân vorbind despre stabilirea lui în sat: „când am venit eu nu era nimic aici, nici măcar un lemn”. Mi s-a părut fascinant. Obișnuit cu confortul supraviețuirii garantate de părinții mei, nu mă puteam desprinde deloc de întrebarea care-mi umbla prin cap: cum să pornești de la nimic și să-ți faci ditamai rostul care dăinuie peste 2-3 generații? Noi nu prea mai construim nimic de la zero, ducem o viață semi-fabricată destul de facilă, conducem pe un drum bătătorit bine de alții înaintea noastră, ne scăldăm în opțiuni și alternative și încercăm să ne consolăm cu micile victorii care în timp devin insignifiante și nesatisfăcătoare. Un joc Lego pe care-l jucăm de plictiseală pentru că aparent e singurul pe care știm să-l jucăm.