Construcția prin încredere

Unii spun că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Ceea ce ei vor să spună prin asta nu e că totul era mai bine, nici măcar că în general era mai bine, ci că în epoca aia se făcea ceva. Ceva se mișca în România, spre bine sau spre rău. În epoca Ceaușescu lucrurile s-au îndreptat spre rău, drept dovadă că întregul sistem a căzut în mod rușinos prin persecuție politică, foamete și violență. Totul a căzut, dar totul avea o direcție, iar asta avea sens pentru românii acelei perioade.

Azi avem impresia că nu se mișcă nimic, că nu se mai face nimic. Cu toate că trăim vremuri mai bine tehnologizate, România stagnează în a îmbunătăți orice fel de infrastructură. Acum nu se mai face nimic, spre deosebire de atunci, când se făcea ceva. Acum nu mai suntem persecutați politic, avem ce mânca și suntem mai în siguranță, dar nu se mai face nimic. Nu tu restaurări de case-monument, nu tu autostrăzi, nu tu drumuri pe la sate. Numai tunuri și corupție, numai aroganță a politicienilor. Nu se mai face, domnule, nimic; măcar Ceaușescu făcea ceva.

Construcția pe trecutul unei țări

Ca să prospere, o țară trebuie să evolueze pe fundamentul istoriei sale, să aibă un soi de continuitate în timp. O țară se construiește pe trecutul său, bun sau rău. În 1989 România a avut un sughiț care a întrerupt modul falimentar în care funcționa. După acest sughiț sistemul s-a schimbat cu unul plin de incertitudine în care trecutul era renegat pentru că nu era înțeles. România s-a clătinat pe picioare ca un bețiv, ținându-se de gard și înjurând la întâmplare.

România intră în perioada asta pe care o trăim azi într-o nouă etapă, una în care sistemul se schimbă - spre bine sau spre rău. Justiția a început să le pună frână baronilor locali, partidul unic pierde masiv din popularitate, lăsând locul unor partide și politicieni noi. Ce vedem zilele astea la Alianța 2020 formată din 2 partide noi este o schimbare a modului în care lucrurile se întâmplă în România, un nou sughiț.

După acest sughiț marcat destul de clar de seria de alegeri în mijlocul căreia suntem, țara asta trebuie să învețe să construiască pe ceea ce există, pe ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut în ultimele decenii. Istoria unei țări este un capital, o imensă lecție din care ea poate învăța cum să evolueze: ce să continue să facă, ce să se oprească din făcut. Orice lucru bun sau rău din istoria ei se poate transforma într-o schimbare benefică: o serie de politici publice, o reglementare într-un domeniu, o clarificare a legilor sau investiții noi într-o anume direcție.

Construcția pe trecutul unui om

Istoria unei țări este un capital. Istoria unui om este un capital. Nu ne putem renega trecutul și nici nu-l putem schimba, dar putem învăța din el. Putem merge mai departe cu niște lecții învățate, cu niște abordări noi, cu o viziune nouă asupra vieții. România și poporul român sunt niște entități în ruină: sistemele educațional, sanitar, de transporturi sunt în ruină. Sistemul politic e în ruină. Mentalitatea oamenilor e o ruină - din Plaiul Nucului până la București, oamenii refuză să-și accepte greșelile și să abordeze viața un pic altfel. Este o realitate crudă pe care dacă n-o acceptăm, n-o putem îmbunătăți. Ca să construim pe trecut trebuie să-l acceptăm și să-l înțelegem.

Zilele astea ne plângem mult de țara asta și ne resemnăm, renunțăm destul de repede la a spera și, mai ales, la acționa. Nu se face, domnule, nimic în țara asta - este un slogan pe care-l auzi zilnic. Oamenii vor să se facă ceva, uitând că au puterea de a se transforma, de a se reinventa și de a re-pune în valoare ceea ce au deja. Drept dovadă stau grădinile neîngrijite, casele dărăpănate, gardurile căzute, grămezile de gunoaie. Drept dovadă stă neimplicarea politică. Oamenii uită că ei pot schimba oricare din lucrurile astea azi, acum. Azi poți ridica gardul, azi poți curăța grădina, azi poți planta niște copaci pe un teren pe care nu-l poți cultiva, azi poți vinde casa bunicilor cuiva care poate avea grijă de ea (pentru că știm deja: casa părintească nu se vinde, dar nici nu se lasă în paragină). Azi poți intra într-un partid nou pentru a face politică așa cum crezi tu de cuviință.

În România lipsește încrederea dintre oameni, adică exact ce ziceam mai sus: nu se poate construi pe experiența trecutului fiecăruia. Nu poți schimba primarul pesedist care-și tratează cu superioritate consătenii dacă nu ai încredere în câțiva oameni pe care să-i susții la alegeri. Nu poți repara o casă singur, ai nevoie de un vecin de bază cu care să lucrezi. Nu poți reface singur niște troițe la tine-n sat, ai nevoie de alți săteni care să pună mână de la mână. Nu putem face toate lucrurile astea pentru că nu avem încredere în cel de lângă noi, în experiența sa de viață. Dacă ne fură, dacă ne înșală, dacă ne vorbește pe la spate? Mai bine lasă. Nu investim încredere, deci nu putem schimba nimic, nu ne rămâne decât să ne văităm în continuare de primar, de consilieri, de guvern, de țară. Nu se face, domnule, nimic în țara asta. Nu se face pentru că nu facem unii cu alții, de-aia nu se face.

Eu unul prefer să investesc încredere chiar și într-un străin. Poate mă dezamăgește, dar alternativa e mai sumbră: nu fac nimic și mă văicăresc în continuare ca o țață. Prefer să fiu înșelat de cineva căruia i-am acordat încrederea decât să nu fac absolut nimic. Știu că e greu de conceput așa ceva, dar până nu ne schimbăm un pic mentalitatea n-o să facem absolut nimic. Iar dacă se întâmplă să ne fie înșelată încrederea ne apucăm să generalizăm și să-i facem pe toți hoți. Nu ne putem ridica și merge mai departe făcând alte lucruri, ci-i facem pe toți hoți și postăm lucruri despre dușmani pe Facebook. Citate motivaționale despre cum alții ne vorbesc și ne încurcă. Noi înșine ne încurcăm prin mentalitatea pe care o avem, prin modul în care abordăm viața și toate ale ei.

Dacă mă înșală, dacă mă fură? Ăsta e blestemul României. Frica de a fi înșelați paralizează orice inițiativă. Teama ne cuprinde și așa nu putem repara gardul, nu putem reface casa părintească, nu putem da afară din primărie pe primarul bețiv care de 3 mandate duce o comună pe calea dispariției. Nu avem încredere unii în alții, iar asta ne va extermina. Țara asta nu poate evolua pentru că încrederea noastră în noi înșine și-n cei de lângă noi a murit.

Acest articol este lung și cam lăbărțat, puțini îl vor parcurge integral. Puțini vor sta să se gândească un pic la experiența proprie și să-și pună niște întrebări. Oare trebuie să-mi schimb un pic mentalitatea? Oare să-l rog pe vecinul să mă ajute cu gardul? Oare să ajut pe cineva să-și repare acoperișul? Oare să susțin pe cineva la alegerile locale? Oare să am încredere în oameni de aici încolo? Să-mi asum riscul ăsta și să merg mai departe orice-ar fi, până dau de un om cu care pot face un lucru bun?

Mai avem o șansă totuși: să ne trezim azi și să avem încredere. Să dăm mâna cu alți oameni și să ne propunem să rezolvăm un lucru împreună, oricât de mic. Un gard, o casă, un șanț, niște alegeri locale. Numai împreună, niciodată singuri.