Goliciune

Am mai văzut povești despre inși care s-au retras din mijlocul oamenilor pentru a trăi în deplină singurătate cu mai mult sau mai puțin succes, pentru un motiv sau altul. Am mai văzut una azi despre un japonez care a făcut același lucru acum vreo 20 de ani. Musafumi Nagasaki s-a retras pe-o insulă pustie (ce clișeu a devenit asta în zilele noastre) și trăiește acolo cum poate. E complet gol și nu vrea să se supună decât naturii.

Lumea ar zice că trăiește simplu, dar eu cred că folosim expresia asta în mod greșit. Noi, oamenii betoanelor, trăim viața simplu: neînțelegând, plictisindu-ne, ne-căutând. Pierzând timpul, plângându-ne, devenind triști, nemulțumiți. Pur și simplu trăim degeaba în sensul că nu ne suntem de ajuns, așteptările sunt întotdeauna spre cer, iar faptele jos de tot, prin țărână. Acest Nagasaki trăiește complicat: e complicat să mănânce, să păstreze mâncarea, e complicat să prevină îmbolnăvirea, își notează lucruri ca să nu le uite. E complicat să rămână viu. Pentru noi totul e simplu, avem totul la îndemână. Mergem la muncă, plecăm acasă, mâncăm prostii, stăm pe facebook, ne dăm cu placa la munte în weekend. Simplu, previzibil, ca toată lumea.

Și totuși omul se declară mai fericit ca oricând, pe când noi nu putem zice asta atât de ușor. Noi nu ne suntem de ajuns niciodată, noi avem toți dinții și-i ținem ascunși sub buze atârnând către acolo unde zac hotărârea, curajul și determinarea care ar trebui să ne conducă. Ar trebui să ne dăm câte o palmă din când în când.