Foamea de sens

Seara, când stau să adorm, disting mai multe niveluri de zgomot bucureștean. E odată strada pe care circulă des ambulanțe, având un spital lângă mine. Apoi tramvaiul care se tot freacă de șinele alea, un du-te vino nervos, hotărât, dar împiedicat. Apoi oamenii care-mi trec pe sub geam sau pe alee și care vorbesc între ei sau la telefon sau tușind sau scuipând. Apoi, din când în când, e tineretul din holul blocului care nu-i prea zgomotos, dar care e prezent în moment, o gălăgie susținută de o energie specifică vârstei. Apoi e holul scării de unde se aud tocuri și ușa liftului. Apoi gaura aia verticală din bloc despre care am mai scris și spre care dau ferestrele bucătăriei și băii mele. Apoi sunt vecinii de sus care din când în când au sonorul televizorului foarte tare. Se uită la telenovele și ceva post cu muzică populară.

În seara asta le auzeam pe toate odată. Nu cred că mi s-a mai întâmplat sau poate că n-am fost eu atent la ele. Stăteam cu fața în sus pe canapea și estimam distanțele până la fiecare nivel de zgomot, vizualizând grafic toată treaba. O simfonie urbană sau mai degrabă un test al instrumentelor de dinainte de concert. M-am obișnuit cu Bucureștiul și sunetul ambiental specific, dar câteodată stau și mă întreb ce dracu caut eu aici. Sunt atâtea opțiuni în țara asta, atâtea locuri unde n-are cum să fie neapărat mai rău decât în capitală. Nu mai rău, poate doar altfel.

Sau chiar și în orașul ăsta, sunt atâtea zone pe care nu le cunosc și în care m-aș putea muta. De-un an stau în Eroii Revoluției și probabil că a venit momentul pentru ceva nou. Să schimb atmosfera, drumul spre casă, magazinele, piața, vecinii, aragazul, oglinda din baie. M-am simțit relativ în regulă aici, dar nu-s nicidecum împlinit cu locul și nici cu garsoniera în care intru zilnic. Ar trebui măcar să mă bucur de acest avantaj al lipsei datoriei la bancă, de flexibilitatea și libertatea pe care le am. În ultimul timp am mai scăpat de lucrurile de prin casă astfel încât să-mi fie mai ușor să migrez; poate începând cu noul an o să-mi arunc privirea după un loc nou. N-o să mă grăbesc și poate chiar găsesc ceva cu care să mă identific și care să-mi placă (lucru care nu s-a întâmplat până acum).

Căutarea, oricum s-ar manifesta ea și oricare ar fi subiectul, e un proces frustrant, migălos, sinuos, de durată. Aparent tot efortul pe care-l presupune n-are niciun sens și nu pare să te poarte către vreo finalitate anume. Toate evenimentele și toate etapele, toate pragurile și toate ferestrele care ți-au dat iluzia că se întrezărește ceva – nu par să se lege, să aibă o continuitate logică. Și totuși căutarea e unica modalitate de a merge mai departe, de a evolua, de a trăi. De a spera și de a ține vie o încredere firavă, insuficientă, dar necesară.

Căutarea e un lup flămând. Rămâi flămând și caută orbește.