Fericire

3 minute read

De câte ori aud termenul fericire *am o tresărire neplăcută. E mult prea relativ şi nestatornic acest termen ca să poţi vorbi ceva sigur despre el. Este un obiectiv prea îndrăzneţ şi prea uşor de pierdut, e ceva ca nisipul care se scurge printre mâini. Atunci când poţi spune că eşti fericit te încearcă repede un sentiment de genul „aoleu, dacă mâine nu mai sunt?” sau „aoleu, dacă pierd starea asta?*”. Mai ales dacă ai o gândire mai analitică şi nu eşti vreun artist 🙂

Pe fericire te poţi certa la nesfârşit. Fiecare înţelege ce vrea şi ce-i convine, unii sunt mai restrictivi, alţii mai libertini în a defini termenul. Cert e însă că siguranţă nu vom avea niciodată, ci numai o serie nesfârşită de încercări de a o explica, de a-i contrazice pe alţii, de a crede într-o teorie proprie care până la urmă e foarte fragilă şi pe care o poţi schimba într-un moment mai de cumpănă al vieţii. Aşa că… ce sens are? De ce să punem explicaţii pe fericire? E ca şi cum ai pune etichete pe apele râurilor.

Mie personal alt termen îmi surâde în locul fericirii şi anume acesta: mulţumire. Căutarea mulţumirii e ceea ce mă defineşte. A căuta mulţumirea înseamnă a avea o strategie de a o atinge, înseamnă a avea constant o activitate pe care o faci şi în urma căreia simţi o stare de împlinire. Spre deosebire de fericire, în cazul mulţumirii treaba este mai tangibilă, poţi influenţa direct şi prin propriile puteri gradul de satisfacere, îndeplinire al obiectivului. Deşi nu ştiu dacă putem vorbi de grade de mulţumire, ci mai degrabă de ceva dualist: eşti sau nu eşti mulţumit 😀

Sunt mulţumit când îmi mişc fundul şi ies la alergat sau nu lipsesc de la fotbalul de luni seară, sunt mulţumit când îmi iese ceva la muncă, sunt mulţumit când scriu un articol pe blog, sunt mulţumit când merg prin munţi sau ies cu bicicleta, când îmi vine o idee nouă de aplicaţie sau site, sunt mulţumit când îmi iese un algoritm, când iau o decizie bună sau evit nişte pericole, când îi fac pe alţii să întreprindă ceva sau să facă ceva spre binele lor, când alung lenea din jurul meu sau al altora, când plouă, când văd un apus sau răsărit la ţară şi mai ales un răsărit sau apus de lună, când termin de citit o carte sau un articol care mi-a plăcut, când fac o fotografie care-mi place, când aud liniştea nopţii de provincie; sau când vine toamna. Şi nu sunt mulţumit când lucrurile astea nu se întâmplă. Practic sunt nemulţumit când nu duc la îndeplinire nimic, când nu mă atinge nimic. Am dat nişte exemple, dar în realitate există mult mai multe lucruri care îmi aduc mulţumire sau nemulţumire. Şi totul se rezumă la asta: azi am făcut ceva care să mă mulţumească? Dacă da, adorm împăcat cu zâmbetul pe buze. Dacă nu… fac un plan 😀

Aşadar îndemn nu la căutarea fericirii, ci mai degrabă la atingerea unor stări de mulţumire. Cine ştie, poate fericirea există, iar dacă există ea este cu siguranţă o maare mulţumire continuă 🙂

P.S. Articolul ăsta a pornit de la o postare a lui Cristi Pascu de pe Facebook în care se spune că „if you feel good about yourself, you are not happy”. Citatul e interesant, însă e prea scurt pentru a exista o interpretare clară a lui. Înţeleg la ce se referă Cristi şi îl aprob, întradevăr entuziasmul narcisist este o stare periculoasă a sinelui. E ca atunci când laşi biroul vraişte vineri seara că vine weekendul; te vei întoarce lunea şi vei fi nevoit să aranjezi totul la locul lui. Pe când mulţumirea e un fel de bucurie simplă, controlată, pe care o simţi în tine, dar cumva o împarţi cu alţii, dăruind. Eşti împăciuitor, zâmbind, încurajând, tolerând, nepedepsind, vorbind frumos şi calm, ajutând şi sperând. Cel puţin asta înseamnă la mine mulţumirea de care zic 🙂

Updated: