Evoluție inversă

Când eram eu mic oamenii se strângeau în număr mare la coasă. Vreo 5-6 până la 10-11 inși care se alergau prin brazde și-și etalau rapiditatea de a da fânul jos mai repede decât celălalt. Era cald, teribil de cald, dar atmosfera era optimistă, jucăușă, oamenii se bucurau de timpul pe care-l petreceau muncind împreună. Treaba asta se realiza contra cost sau, cel mai des, ca troc: eu fac asta pentru tine, tu mă ajuți o zi la coasă. Sau, și mai frumos, eu te ajut pe tine o zi, tu vii la mine în altă zi. Exista un echilibru, o armonie, lucrurile erau grele, dar mergeau, treaba se făcea și toată lumea avea de câștigat.

Azi o zi la coasă nu mai e așa de appealing pentru nimeni. Prețul pe zi a crescut peste puterile oamenilor de a-l plăti, tinerii nu mai sunt dispuși să stea o zi întreagă în soare ca să dea la coasă. Aleg să plece în străinătate sau către oraș, către alte munci mai confortabile sau mai bine remunerate. E bine, e rău? E evoluție. Trebuia să se atingă pragul ăsta odată și odată, l-am văzut concretizându-se în anii copilăriei. Traiul greu (dar nu mai greu decât în generația bunicilor) îi împinge pe oameni către soluții de compromis în care „mai mulți bani” devine un obiectiv ce tronează deasupra celorlalte. Mai e și lăcomie la mijloc și cedare sub presiunea societății și snobism pe alocuri. La sat parcă s-a dezlănțuit cutia aia cu rele despre care am auzit într-un basm odată. Lucrurile se destramă. Sau hai să nu zic că se destramă, e un termen încărcat de nostalgie și subiectivism. Lucrurile se schimbă, se transformă, dar parcă nu văd că s-ar duce către o direcție mai bună. Tot ce văd e kitsch-ul în preferințele oamenilor și-n abordarea problemelor vieții. Case roz și rezultate rapide.

Mă gândeam la toate astea zilele trecute când îl ajutam pe un băiat să ne cosească prin grădini cu o cositoare pe benzină. Treaba mergea rapid, doi oameni erau mai eficienți cu o cositoare decât cu două coase. Cu coasa însă poți evita mușuroaiele de furnici, poți cosi pe lângă ele și le poți lăsa în pace până la toamnă-iarnă când ele pleacă și atunci poți nivela pământul. Cu o cositoare e altfel, cu asta razi tot. Mă uitam în trecere la toate mușuroaiele alea zdrobite, răvășite, pline de furnici și ouă împrăștiate prin brazdă. Un miros de benzină arsă îmi scălda orice închipuire și zgomotul era destul de puternic încât să nu putem comunica prea ușor sau face vreo glumă. Voiam să terminăm mai repede și să plecăm de-acolo.

Am simțit o confuzie care mă făcea să mă gândesc la ce înseamnă de fapt evoluție pentru activitatea omului. Cum știi unde să te oprești din eficientizat și de îmbunătățit lucrurile în termen de rapiditate? Cum creezi un echilibru fără să sclavagești ca gospodar? Nu zic că acea cositoare era un lucru greșit sau nedorit sau neindicat. M-a făcut doar să-mi pun întrebări; dădeam fânul din fața lamei și mă gândeam la tot felul de lucruri de genul ăsta. În cazul de față probabil nici nu merită să pui discuția, dar sunt multe alte situații sau domenii în care tehnologia mănâncă viața. Facem lucrurile mai repede, dar iese totul mai prost când tragi linie. Facem alimente mai frumoase și le avem mai rapid pe masă, dar sunt mult mai proaste și ne îmbolnăvim din cauza lor. Călătorim mai des și mai departe, dar cu un preț pe care adesea îl plătesc alții sau pe care nu-l cunoaștem. Folosim tehnologie construită pe tragediile altora. Mă năpădea ideea asta de fucked up world.

Care-i concluzia? Că lumea se duce de râpă? Că ar trebui să-mi văd de treabă și să nu mă mai gândesc la toate prostiile? Că ar trebui să dau o lună de zile la coasă ca să-mi iasă mușuroaiele zdrobite din cap? Nu știu. Mi se pare totuși că pierdem ceva zilele astea, ceva ce n-o să se mai întoarcă și că poate ar trebui să fim mai atenți și să inovăm în sânul naturii și nu împotriva ei. Eficientizarea în pofida naturii este lucrul cel mai la îndemână, dar oare ar trebui să ne oprim așa aproape? N-ar trebui să răscolim mai mult cu creierele astea atât de evoluate?

Venind luni seara pe drumul de la Lopătari la Plaiu Nucului n-am putut să nu remarc a mia oară câtă indiferență există pentru infrastructura locurilor. Parcă totul e o conspirație, drumurile sunt lăsate să zacă și să se destrame pentru ca oamenii să fie obligați să trăiască la fel de prost ca și până acum. Ploile au creat gropi și șanțuri de neimaginat, peste care nu ai cum să treci cu o mașină normală. Ce urlam eu de fiecare dată când se reparau drumurile în anii electorali s-a înfăptuit: dacă nu faci șanțuri din ciment care să preia surplusul de apă cheltui degeaba, lucrezi degeaba, pierzi timpul degeaba, peticești ca să re-peticești data viitoare. Poate că asta se și dorește, peticele alea și treaba de mântuială s-ar putea să umple niște buzunare ale oamenilor cu putere de decizie. Toți sătenii ăștia de pe plaiurile lopătărene sunt la mâna celor care decid prost și fac treabă de mântuială, local și județean. Drumul ăsta este într-o stare cum nu l-am mai văzut după doar un an când arăta optimist de bine. Totul se surpă dacă nu faci consolidare serioasă, dacă nu investești. Dacă nu folosești banii la ce trebuie. Cineva o să aibă procese serioase de conștiință și probabil și citește articolul ăsta.

Na, am scris într-o notă puțin pesimistă. Scrâșnesc din dinți când văd doar semne de rău și prea puțin bine. Luni am dus un prieten acasă la Spătaru și tatăl lui ne povestea cum la Plaiu Nucului s-a întâlnit cu niște bicicliști străini care-l întrebau câte ceva în engleză, cel mai probabil cum să ajungă spre Gura-Teghii. De ce nu există un punct de informare în comună sau un serviciu online pentru interesați sau orice fel de promovare turistică? Din indiferență, din ignoranță, din prostie și din cauza furtului nesimțit.

Tot ce rămâne de făcut e să ne ducem fiecare dintre noi, cei cărora le pasă de localitățile astea din nordul Buzăului, propria luptă. Să facem ce ne stă în putere pentru a promova locurile, pentru a aduce oameni aici, pentru a împinge orice lucru mai departe. Un fel de haiducie împotriva status qvo-ului practicat de absolut toate primăriile care s-au „ocupat” de Lopătari de mult timp încoace. Să stăm aproape unii de alții și să cooperăm pentru un scop un pic mai înalt decât propriile burți și interese.