Duminică dimineață de aducere aminte
Gata cu şmecheria, azi cred că începe să vină iarna. Ceea ce nu pot zice că mă bucură prea tare, însă asta e, ce-ai să-i faci? Pe iarnă o doare la bască dac-o vrei tu sau nu. Azi noapte fu o ceață adâncă, iar în dimineața asta îi la fel.
Trezindu-mă dimineață (şi nevrând să-mi trezesc consoarta) am zis să GTFO, că destul am stat şi-n casă toată noaptea. Mi-am luat veşnicul rucsac cu de toate şi-am plecat. Afară-s o groază de lucruri de făcut, am de făcut cunoştință cu cartierul ăsta nou în care m-am mutat, tre’ să-l inspectez, să-l iau la întrebări, să-l întorc pe toate părțile. Am văzut pe hartă un parc mai într-o parte şi-am zis să văd despre ce-i vorba.
Parcul s-a dovedit a fi cel al Morarilor şi e foarte bine îngrijit. La fel ca şi Titan (am fost ieri şi pe-acolo), se vede că cineva şi-a pus amprenta pe zonă. E o ceață grea şi aici, iar de undeva de departe răzbate o liturghie, peste lac, adusă de păsările astea albe care zburătăcesc probabil pentru a se încălzi.
Cunoşteam totul la liturghia asta. Când eram mic eram băiat de altar. Eram primul acolo ca să-l ajut pe preot, ieşeam cu el cu lumânările, îl ajutam la pomelnice, îi țineam una şi alta. Nu s-ar zice, dar îs multe de făcut şi pe-acolo prin altar. Preotul trebuie să se sincronizeze cu dascălul şi corul şi ăilalți oameni care cântă. Din când în când asta nu se întâmpla la noi, iar preotul mai scotea capul pe câte-o uşă şi comunica din priviri, peste ochelari, cu dascălul.
Mergeam aproape în fiecare Duminică, pe orice vreme. Uneori era o vreme urâcioasă, ca asta de azi. Probabil de-asta mi-am adus aminte de toate lucrurile astea. Ere frig şi umezeală şi drum lung, vreo 3-4 km aveam de parcurs, la dus numa’. Dacă ploua drumul era şi mai anevoios şi ajungeam înnoroiat. Era un ritual datul noroiului jos de pe haine sau bocanci.
Odată am mers cu preotul până-n Iad. Adică nu Iadul-Iad, ci un sat cu nu mai mult de vreo 20 de suflete, departe, unde preotul trebuia să ajungă din când în când. Satul ăsta se numea Budeşti şi era într-o groapă, între stânci. Era un adevărat pelerinaj drumul până acolo, ne-a luat o zi întreagă, dimineață-seară ca să ajungem acolo, să ținem o slujbă şi să ne întoarcem. Uite, asta înseamnă preot, să mergi până acolo de dragul lui Dumnezeu şi-al oamenilor. Atunci preotul m-a întrebat prima dată, cred, dacă n-aş vrea să mă fac preot, că aş fi potrivit pentru asta. În sinea mea ştiam că nu aş fi fost potrivit. Ba chiar i-am zis că, uite, e greu drumul ăsta, nu ştiu dacă aş putea să-l fac, aşa ca el. Atunci nu mi-a explicat nimic, dar uite că abia acum înțeleg. Drumul ăla nu era drum de piatră şi noroi către Budeşti, ci era ceva care plutea în aer, mai sus, ca o menire care ți s-a dat, nu pe care ai ales-o. Acolo era vorba despre destinație, nu despre călătorie. Preotul ăsta al nostru ar fi făcut orice drum ca să ajungă acolo unde trebuia şi să facă ce trebuia. Restul nu era aşa de important.
La țară aşa sunt preoții şi învățătorii, merg zeci de km până acolo unde-şi au misiunea. Nu crâcnesc, ci o fac şi merg până acolo. Învățătoarea mea din I-IV mergea zilnic 4km dus-întors ca să învețe vreo 8 copii carte. Păi cum să-ți bați joc de drumul femeii şi să nu înveți ce-ți dă? Ar fi fost o nedreptate şi-o lipsă de respect să nu pun mâna pe carte încă din clasa I. Şi-a fost bine că am făcut asta. Apoi, în liceu, n-am mai învățat aşa de bine; profesorii veneau cu maşina sau maxi-taxi.
Am multe amintiri despre viața la țară, dar nu ies toate afară când vreau eu. Ies numai când mi se întâmplă ceva ce-mi aduce aminte. În dimineața asta Parcul Morarilor mi-a adus aminte. Acum îmi vin multe, dar n-aş vrea să plictisesc; mai continui şi altădată, dacă mai treci pe-aici.
