De pe meleaguri triste, româneşti
De pe meleaguri triste, româneşti, îţi aduc simţiri nemaivăzute, nemaiîntâlnite, alergate, izgonite…
O iedera sa fii – Nichita Stanescu
Mi-ar fi plăcut să fii mai bine-o plantă. O iederă să fii lângă obrazul meu, sunând, când reci curenţii serii vin în pantă din cerul rezemat pe-un singur gând.
Să-ţi fi ştiut căldura, lângă coastă, de frunze tremurând şi lucind, să fie-un singur trunchi secunda noastră pe două ramuri luna sprijinind.
Şi foşnetul oraşului, mai altul şi mai smuls ca marea din culoare, jos la diguri, să fi bătut oprind cu un impuls stâlpii tăcerii-naintând, nesiguri.
S-aud cu-o frunză, cu o rădăcină, mi-ar fi plăcut un anotimp sever, când ultimele gheţuri se dezbină în ele însele. Şi nu au loc şi pier.
