Cum m-am agățat de București

Am povestit de multe ori cum am ajuns în București, așa că n-ar fi o idee rea să o bat în cuie și aici pentru cei care nu m-au auzit până acum.

Ca mulți alții probabil, când am terminat liceul în Buzău n-aveam un plan foarte clar sau o idee fixă despre ce vreau să fac mai departe. Ai mei mă întrețineau de vreo 19 ani fără ca eu să particip în vreun mod real la cheltuielile cu mine însumi. Asta mă frustra foarte mult, mă simțeam întreținut la o vârstă la care alții se descurcau pe cont propriu, sau cel puțin așa era impresia mea, că sunt ultimul om care stă pe banii părinților. În mod evident nu era așa, dar imaginea asta distorsionată m-a ajutat mult ca să-mi croiesc un plan pe mai departe. Așa am ajuns la concluzia că treaba asta trebuie să se termine acum ori niciodată, că nu trebuie să mai fiu legat financiar de ai mei sau de nimeni altcineva, altfel voi intra în depresie – nu știu de unde aveam ideea asta, dar așa mi s-a inoculat mie.

În clasa a 12-a aveam un profesor foarte bun de Informatică (foarte bun pentru mine cel puțin), a avut ideea să introducă în arie niște tehnologii pe care majoritatea liceelor nu le introduc nici acum (C#, Sql Server). Mi-a plăcut foarte mult modul de lucru, precum și ce putea să iasă de acolo, iar până la sfârșitul anului experimentasem îndeajuns de mult încât să-mi ajut colegii cu proiectele de atestat (mici aplicații mediocre cu o bază de date în spate). Asta s-a legat mult de faptul că aveam un văr la București care lucra ca programator la o firmă mică și-mi tot ridica în slăvi meseria asta cu calculatoarele. Abilitățile mele erau reduse, știam asta, însă îmi plăcea îndeajuns de mult încât să mă gândesc serios la a continua să fac pentru alții ce făceam pentru colegi la momentul respectiv.

Se mai punea problema cu facultatea, unde să merg. Din informațiile pe care le aveam atunci, facultățile nu te ajutau prea mult, ci doar puteau da bine pe hârtie la un moment dat (nici măcar asta nu era sigur). Așa că mi-am propus să merg la o facultate ușoară care să-mi permită să muncesc și să-mi câștig existența singur – ăsta devenise obiectivul meu primordial și nimic altceva nu mai conta. Tot vărul de la București îmi zisese că șeful lui era profesor la o universitate care părea să se pupe cu ce voiam eu să fac. Zis și făcut, m-am înscris la Nicolae Titulescu, dar și la ASE ca să văd cum e să treci prin admiterea aia. La Titulescu era cu taxă, la ASE am intrat tot la taxă la Cibernetică. De aici alegerea a fost simplă: care taxă era mai mică? La Titulescu. Am mers la Titulescu la Contabilitate și Informatică de Gestiune doar pentru că avea Informatică în titlu.

Însă până să merg la facultate a trebuit să mă angajez, că asta era imperios necesar. Am mers la multe interviuri unde mi se spunea că nu am experiență și unde cam bușeam orice test mi se dădea. Eram atât de aerian și timid și emoționat încât stăteam serile și mă zgâiam pe fereastră și mi se părea că n-o să reușesc niciodată să fac asta și că totul era o mare pierdere de timp. Nu aveam nimic care să mă diferențieze, care să mă scoată în evidență și asta mă urmărea mereu. Stăteam într-un apartament prin Cotroceni unde partea mea de chirie era decentă. Cotroceni-ul mi-a rămas aproape de inimă, m-am plimbat mult pe străzile lui cu case frumoase și copaci și tufe de toate felurile. Mă plimbam și nu vedeam încotro se îndreaptă totul și de ce toată agitația și tot necunoscutul ăsta la care eram supus. Mai mergeam în parcul Romniceanu unde citeam și asta mă relaxa. Printre copaci se vedeau clădirile Bucureștiului departe, acest oraș neprimitor devenit dușman și inamic.

Prin Iulie sau August am prins un fel de perioadă de probă la o firmă mică, românească. Trecusem printr-un test de matematică și ceva proiecțele mici pe tehnologia asta pe care o știam foarte puțin și pe una complet nouă. Oamenii au avut încredere în mine și mi-au dat o șansă, m-au păstrat după acea perioadă de probă. Lunile alea au reprezentat o grea încercare pentru mine, să merg zilnic într-un loc unde eram confuz și trebuia să colaborez cu alții pe lucruri pe care nu le stăpâneam deloc. Din nou, în multe seri îmi ziceam că gata, asta e ultima zi, mâine sun și le zic că nu mai vin. Dar în fiecare dimineață mergeam acolo ispășit, trăgând de mine către nu știam ce. Mă simțeam privat de libertate, închis ca un animal, presat de ceva mai puternic decât mine. Unele zile erau incredibil de frumoase și-mi doream să evadez și să fug încotro voi vedea cu ochii. Și-am rămas totuși și-am învățat și-am încercat să-mi fac treaba ca să răsplătesc încrederea ce-mi fusese acordată.

Între timp începuse și facultatea, unde ajungeam foarte rar și unde era greu de ținut pasul. Erau unii profesori care rămâneau impasibili la faptul că lucram full-time în altă parte. Am trecut prin toate restanțele posibile, am copiat din toate pozițiile posibile. Materiile cu tangență la calculatoare erau singurele unde aveam 10, în rest praf și pulbere. Acolo m-am simțit mai aerian decât oriunde altundeva. Nu înțelegeam nimic din materii și eram total pe dinafară. Acum că stau să mă gândesc, nici nu știu cum naiba am terminat facultatea aia. Nu s-a prins nimic de mine, nu m-a ajutat cu nimic și nici n-am ajutat pe nimeni cu nimic. A fost un acord mutual de ignoranță între mine și facultate. Primii doi ani de București au fost ca un fel de surfing pe diverse valuri, un exercițiu greu de echilibru prin care treci și pe care-l uiți imediat după ce a trecut; valurile s-au risipit și-ți pare că parcă n-a fost așa de greu.

Prin anul doi singurul profesor cu care mă înțelegeam și cu care aveam ce vorbi a murit. A căzut în gol de la un etaj al căminului studențesc al universității. A fost multă confuzie în jurul evenimentului și nici până azi nu se știe ce s-a întâmplat mai exact. Am scris câte ceva atunci și am fost anul trecut pentru prima dată la mormântul său. Realitatea e dubioasă și surprinzătoare în moduri neplăcute, atunci am realizat că lucrurile nu-ți sunt date gratuit și ți se pot lua, că nimeni nu-i lângă tine la nesfârșit, că oamenii care ar trebui să împânzească pământul ăsta se duc și duși rămân pentru totdeauna.

Îmi place să-mi aduc aminte de zilele alea, am tras mult de mine și am reușit să mă țin la suprafață pornind de la o ambiție oarecum copilărească, dar foarte benefică: să nu fiu întreținut. Ai mei m-au mai ajutat cu bani de atunci (prima taxă la facultate, prima lună de chirie etc), dar pe termen lung au scăpat de jugul al încă unui copil de întreținut. M-am mândrit cu asta, nu la modul exterior, ci ca un fel de sursă de energie interioară care mă propulsa mai departe. Când bușeam ceva sau ceva nu ieșea îmi spuneam „da mă, dar uite, te întreții singur”, iar asta era de ajuns. Banii, că la asta se reducea totul, m-au ajutat. I-am dorit, i-am vrut și i-am avut pentru că mi-au trebuit și totul depindea de asta. Apoi am văzut că eram cumva înaintea multora, peste 3-4 ani mulți de vârsta mea încă mai depindeau de aripa obosită a părinților.

De aici a rezultat o regulă pe care cred că o să o aplic eventualilor mei copii: după liceu ți-ai luat zborul și te descurci. Atunci e momentul în care te maturizezi, când ești forțat să-ți faci un plan chiar dacă nu știi ce vrei să faci mai departe, când acumulezi și înveți rapid și dur, când cunoști oameni care-ți pot da o mână de ajutor dacă ești făcut din aluat bun. Constrângerile sunt foarte bune și trebuie folosite. Între timp nevoile s-au schimbat, odată rezolvată problema banilor apar în mod normal alte nevoi personale care trebuie satisfăcute. Inima trebuie luată-n dinți, decizii trebuie abordate cu curaj, responsabilități trebuie asumate și gânduri trebuie puse-n ordine; altfel nu se poate.

Na, cam atât, n-a fost mult. Dacă ar fi să concluzionez:

• fă o facultate ușoară, treci prin ea, supraviețuiește;
• angajează-te cu prima ocazie, autosusține-te, lasă-ți părinții în pace;
• re-evaluează constant opțiunile, evoluează, fii mai bun.

Scurt și la obiect, simplu, nu? Treburile sunt mult mai complicate, însă așa ne place nouă oamenilor, să scurtăm concluziile, să facem liste, să dăm sfaturi rapide, să aruncăm niște vorbe. Adevărul este că fiecare trebuie să-și facă singur potecă prin viață pe acolo pe unde crede el de cuviință. Oricât de multe greșeli s-ar face, ceva bun o să iasă de acolo la sfârșitul etapei. Iar asta e valabil în orice moment al vieții, mereu ești înconjurat de neprevăzut, de necunoscut, de tot felul de oameni, ești în tot felul de contexte. Ascultă-te și dă-i înainte, nicio bătălie nu e finală, nicio victorie nu-i definitivă. Bucură-te de drum.