Cuib

Mă uit din când în când pe site-uri cu case. Tot felul de case şi apartamente şi grădini şi aranjamente interioare şi decoraţiuni, c-aşa-i omul, vrea un cuib frumos pentru el şi-ai lui. Nu m-am putut hotărî niciodată la ce anume îmi doresc concret, sunt prea multe opţiuni, prea multe variante. Nu că aş avea bani de ceva, dar dorinţa nu ţine cont de resurse.

Însă sentimentul de cuib adevărat, de casă care mă linişteşte şi în care parcă aş vrea să-mi port zilele l-am avut văzând case în Muzeul Satului. Mai întâi cel din Bucureşti, apoi cel din Sibiu în 2009 şi alaltăieri. Nici măcar acasă la ţară nu am sentimentul ăsta.

Aflându-mă în Sibiu pentru Faust (despre care sper să apuc să scriu) am zis că n-ar fi o idee rea să mai trec odată prin Muzeul Satului. Mi-a plăcut super mult, iar. Casele alea sunt frumoase pentru că n-au apărut din dorinţa de a face o casă frumoasă, ci din nevoia de a crea un cuib pentru familie, din necesitatea practică de aşezare la propria-ţi curte. E altceva, când faci casă de nevoie şi dorinţă decât când o faci la comandă sau pentru portofoliu. Şi mai ales e altceva când o faci cu resurse limitate faţă de alocarea unui buget mare pentru opulenţă. Alţii şi-au făcut case pentru că au avut cu ce; ţăranul român a avut cumva altă strategie şi set de valori. Şi primăvara… primăverii nu-i şade nicăieri oriunde aşa cum îi şade lângă o casă ţărănească.

Cumva mi-aş dori să stau iar la sat, nu la ai mei, ci la mine. Dar sunt atâtea piedici şi-atâtea considerente; un sac de gânduri fără fund am în cap şi nu ştiu să zic ce mă împiedică mai exact să plec şi să-mi fac o viaţă nouă pentru mine, la mine-n curte. Poate-ntr-un sfârşit o să mă cunosc mai bine pe mine însumi.