Continuum

Acum vreo 6 ani stăteam pe-o stradă înfundată destul de aproape de Piața Dorobanți. Nu te gândi la un loc de fiță, n-aveam bani de așa ceva, stăteam mai degrabă în gazdă la o tanti în vârstă. Cameră proprie, baie și bucătărie la comun. Fără internet la început și cu puțină lumină naturală, fereastra dădea spre vest într-o curte acoperită de celelalte vile din jur. Ne mutasem acolo pe la începutul primăverii – ăsta cred că e cel mai bun moment să te muți într-un loc nou: se duce frigul (eu urăsc frigul), înverzesc lucruri, se usucă trotuarele, dai jos cojoacele – un început nou.

Primăvara a fost bestială acolo, strada era liniștită și plină de ambasade și case de baștani cu curți îngrijite. Peste tot erau flori și copaci de toate felurile și toată strada mirosea frumos, ceea ce pentru mine era un rai (am scris la un moment dat despre cât de mult reprezintă simțul olfactiv pentru mine). Apoi vara a fost tare, am primit cadou o bicicletă și am izbit-o de toate zidurile și mașinile din cartier până am învățat să merg bine pe ea. După ce am învățat dădeam des ture prin zonă, mai ales din Piața Dorobanți pe Bulevardul Aviatorilor spre Parcul Herăstrău și înapoi. De câteva ori era să mă dezechilibrez când treceau autobuze pe lângă mine și de fiecare dată îmi juram că nu mă mai urc pe bicicleta aia aducătoare de moarte. Dar am continuat și a fost bine tare. Apoi m-am mutat cu munca undeva în Aviației și era perfect pentru că puteam ajunge destul de repede cu bicicleta. Dimineață-seară eu eram călare pe biclă prin cartier cu căștile în urechi și un rânjet pe față. De cele mai multe ori făceam ocoluri și mă odihneam prin toate parcurile de prin zonă, furam flori de pe domeniul public, așteptam apusuri cum așteaptă un copil jucării de la taică-su. Eram foarte tânăr, proaspăt bucureștean și învățam o groază de lucruri pentru prima dată. Trăiam din inerție așa cum pentru o scurtă perioadă trăiesc toate frunzele alea din vârtejurile care se formează toamna.

Am povestit tot contextul ăsta pentru că am impresia că are relevanță pentru subiect. În acele vremuri am descoperit nu-știu-cum un album al lui John Mayer, Continuum, și cu muzica asta am petrecut toate acele luni în Dorobanți. Continuum a reprezentat un imn al unei perioade înfloritoare la propriu și la figurat, toate au mers bine și aveam o energie specială ca să țin piept tuturor provocărilor. Continuum, bicicleta și vremea frumoasă s-au îmbinat cumva și-au format o bucată din mine care este și acum foarte prezentă, care iese mereu la iveală când aud John Mayer. Nu știu care pe care domină/influențează acum în mintea mea: muzica pe amintirile pe care le-am format acolo sau amintirile pe muzica pe care s-a nimerit să o ascult. Nu m-aș grăbi să ajung la o concluzie pentru că genul ăsta de confuzie îmi place. Uneori nu trebuie să afli adevărul, ci să te lași condus de neclar, de vag, de neînțeles. De necunoscut.

De multe ori am încercat să analizez ce anume-mi place la albumul ăsta așa mult și de ce de câte ori îl ascult parcă mă transform, parcă devin mai împăcat și toate lucrurile serioase și neplăcute capătă o imagine optimistă și frumoasă. Are un efect imediat, foarte brutal, instant, e de ajuns ca în momentele de criză să-mi înfig căștile în urechi cu muzica asta și să mă cuprindă o stare de liniște: hei, relaxează-te, e totul aranjat, lucrurile-s la locul lor sau vor ajunge eventual acolo, nu te mai stresa, uite ce frumos e-afară. E un medicament, da, care-mi dă fără întârziere o stare de bine foarte ciudată, de calm care durează mult. De câte ori le citesc, versurile mi se par un pic cam cheesy, dar asta doar când le citesc separat. Când le ascult le dau eu însumi un sens (oricare ar fi cel original) care se amestecă bine cu muzica și reprezintă un tot benefic, un lucru bun.

Când am fost în Roma anul trecut aveam albumul ăsta pe telefon. Ascultam în trenul de la Marino spre Roma, pe stradă pe alocuri, tolănit pe spațiul ăla verde de lângă Băile lui Caracalla, lângă fântâna arteziană de lângă Mausoleo di Augusto sau seara pe treptele alea din Piața Spaniei. Sau într-o seară la hotel, întins pe pat până am adormit îmbrăcat. Sau în autobuzul plin de străini care pleca indecent de devreme către aeroport. Sau, sau, sau, nu conta unde eram, Continuum era exact ce-mi trebuia în momentul ăla. Mă simțeam calm și râdeam când mi-aduceam aminte că pierdusem avionul acum câteva zile. Fuck that, I needed it!

Continuum e o rețetă pentru mine, una care nu dă greș niciodată. E acel sunet distinct, special de deasupra întregii muzici pe care am ascultat-o în toată viața asta, e o muzică adânc înfiptă în ceea ce sunt și de 6 ani e mereu nouă, parcă o redescopăr în fiecare zi. Și pedalez și e primăvară și totul miroase a proaspăt, a nou. Și înainte nu poate să fie altceva decât ceva bun și frumos. E ceea ce m-ar face să mai merg odată în Roma sau să mă mut înapoi în Dorobanți într-o cameră veche și întunecată.