Simţul meu preferat

2 minute read

Dintre toate simţurile cu care un om a fost înzestrat, cel mai fantastic mi se pare mirosul. Dacă celelalte îţi creează o imagine, o viziune a ceea ce există în afara ta, acolo unde vezi muntele ăla sau acolo de unde vine melodia aia sau pielea celuilalt, mirosul trezeşte la viaţă ceva din tine. Cel puţin aşa e la mine. În copilărie am avut parte de multe mirosuri, mai ales probabil că am crescut la ţară. Ele mi-au rămas adânc întipărite, fiecare avea aroma lui, specificul lui; fiecare cred că avea o poveste. Şi culmea e că nu-mi aduc aminte o întâmplare prin ceea ce a fost ea, ci prin faptul că a fost însoţită de un miros aparte sau de o senzaţie aparte în general.

Mergeam într-o zi spre serviciu, prin Aviaţiei. Iar la un moment dat am simţit un miros foarte… cum să zic eu, care m-a trezit aşa din caniculă, din lene, din.. mine. Iniţial n-am ştiut ce e, însă parcă-l cunoşteam de-o viaţă, mă trezise nu la o realitate, ci la un trecut, eram sigur că mă lega ceva de el. Şi mi-am dat seama că era de iasomie. Fiecare din bunicii mei avea iasomie în grădină (pe lângă alte zeci de tipuri de flori), iar eu întotdeauna mi-am dorit iasomie în grădina mea. Şi tot atunci mi-am dat seama că iasomia e floarea mea preferată. M-a lovit ca o revelaţie, am găsit o floare pe care o pot considera floarea mea preferată. Yeee! Zic asta pentru că, punând aşa preţ pe miros, fiecare floare mi se pare unică, fiecare are mirosul ei specific şi până acum nu m-am putut hotărî la una. Dar evrika! Am găsit. Iasomie. A fost ca şi cum ai găsi un rost în viaţă sau cel puţin ai început să descoperi care ţi-e drumul.

Deasemenea, intrând într-un bloc la un moment dat, zilele astea, am simţit mirosul ăla de supă proaspăt facută, amestecat un pic cu mirosul fin de clor cu care femeia de serviciu a spălat treptele. Nu mi s-a făcut poftă de supă, în niciun caz, însă blocul unei mătuşi din Buzău mirosea întotdeauna aşa. Mergeam destul de rar la ea, cred că de două sau trei ori am fost, pentru că învăţam la ţară atunci, dar de fiecare dată când am mers în bloc mirosea aşa. De câte ori simţeam mirosul ăla era fericit, pentru că ştiam că sunt în Buzău şi că merg la ea. Apoi ea a murit de cancer ani mai târziu. Iar mirosul ăla şi-a schimbat semnificaţia, din sursă de fericire a devenit un ghimpe înfipt nedrept în mine ori de câte ori mă întâlneam cu el.

De ce mirosul e mai intens când închizi ochii ? Ai observat ? Poate pentru că nu-l egalează niciun alt simţ, dimpotrivă, îl contaminează. Dacă într-o zi mi-aş pierde toate simţurile cu excepţia unuia aş vrea să mi se lase mirosul. Pentru că el ar fi de ajuns să scoată la iveală din mine poveşti, imagini, sunete, frisoane, orice. Aş putea să miros un apus prin aerul care-l înconjoară. Un om prin undele pe care le emite venind sau mai degrabă plecând.

Updated: