Cişmigiu, dimineaţa

3 minute read

În dimineaţa asta m-am trezit la ora 6, ora mea default. Default în sensul că atunci sună ceasul, nu că atunci mă trezesc natural. Era o vreme când mă trezeam natural la 6, dar în ultimul timp mă trezesc greu, adormit, cu ochii grei. Stau zece minute pe canapea în sufragerie ca să mă trezesc de-a binelea. Pisoiul miaună din când în când pe lângă picioare ca să-i dau ceva… mâncare, apă, o mângâiere, o atenţie, ceva – orice. Abia apoi îşi dă seama că eu încă dorm, şi-atunci, deştept, se urcă pe spătarul canapelei şi doarme la ceafa mea. Şi toarce şi-i dă înainte pasiv cu speranţa că o să adoarmă şi el şi-o să uite de faptul că-i lipseşte ceva. O mâncare, o apă, o atenţie.

Şi-aşa zic, m-am trezit la 6, m-am trezit cu-adevărat la 6 şi zece şi mi-am zis:

N-am chef

Aşa că n-am mai deschis calculatorul să învârt ceva inutil, ci m-am revigorat repede, mi-am luat ghiozdanul în spate şi am tăiat-o-n lume, unde o fi. Fac des asta şi-mi place, să mă duc aiurea, hai-hui, ca şi cum aş fugi de-acasă (ţi-am povestit cum am fugit de-acasă? Nu cred că am povestit, o pun pe lista de lucruri de scris). Şi mă duc unde mă taie capul, prin parcuri sau pe străduţe pe care n-am ce să caut în mod normal. Alaltăieri am fost dinspre Romană spre Gara de Nord, ieri de la Crângaşi spre Cotroceni. Azi unde să mă duc?

Şi-am ajuns în Cişmigiu. Am cam ignorat locul ăsta de-a lungul timpului, n-am fost de prea multe ori aici. Aşa că m-am decis să-i ofer dimineaţa mea să facă ce-o vrea cu ea. E frumos aici pentru că bate un soare obosit, ne-trezit, printre copaci care nici ei încă nu s-au trezit. Raţele dorm pe malul lacului, broaştele sporovăiesc, păsări discută (femeile se trag din păsări sau broaşte, cred, sunt prea multe asemănări între ele…). Şi, mai ales, parcul e pustiu, ocazional mai trece câte-un alergător. Îmi plac, mă, locurile pustii, unde nu-s oameni. Sunt sălbatic, asta e, dar e frumos tare fără oameni. Cumva aşa ar trebui să trăiesc zilnic, fără oameni, fără obligaţia de a discuta ceva cu cineva, de a vorbi. Şi dimineţile să fie aşa, cum e asta, printre copaci, pe malul lacului, pe-o bancă pe care mai e mult loc.

N-o să fiu fericit în viaţă dacă n-o să am o casă într-o curte cât Cişmigiul. Pur şi simplu, nu mă văd făcând altceva, nu mă văd trezindu-mă pentru totdeauna în Dristor sau Tineretului, printre blocuri. Vreau să văd cer, să nu aud maşini, totul să pară natural. Să cânte păsările-n voie şi să ţipe broaştele, pentru că aşa-i natural, n-ai ce-i face.

Tocmai a sunat o sonerie, ca de ceas mare aflat undeva în parc. Nu ştiu de ce, că e 7 şi-un sfert… Cum de nu m-am gândit la asta până acum? E o idee extraordinară: să anunţe ceasul ora x fără 10 sau ceva asemănător. Nu şi un sfert ca ceasul ăsta, ci x fără y, ca să ai impresia că “aaa, mai sunt y minute până la ora x, mai e un pic de timp”. Astfel ai impresia că mai ai timp, că încă nu e un pic mai târziu. Nu ştiu dacă are sens pentru tine, dar îmi dau seama acum că are pentru mine. Dacă aş avea un ceas în grădină asta aş face, l-aş pune să sune la fără, nu la fix. Să conştientizez mai devreme trecerea timpului, să fiu cumva înaintea lui 🙂

Încep să se adune oameni şi lucrători şi ceva maşinării mici; gata, s-a dus armonia. Dar nu-i problemă, ceva mi-a rămas în suflet şi plec mai departe aşa. O să mai umblu niţel şi-apoi mă-ndrept spre muncă. Ce-ar fi omul fără muncă, nu?

Updated: