Cărți de căpătâi

3 minute read

Rudele de la oraș ale unui copil de la țară trebuie să aibă un puternic rol civilizator. Cel puțin în cazul meu așa a fost, iar asta a reprezentat poate o fereastră pe care am fugit de la țară spre oraș. Am primit de la rude haine, multe cărți, mai apoi muzică. Am purtat, citit și ascultat tot cu o sete avidă și o dorință de a mă deschide altor lumi în afară de cea înnoroiată pe care o știam eu.

Cărțile le citeam cel mai adesea prin pădure sau prin poieni păzind animalele. O groază de cărți au fost purtate pe toți coclaurii prin sacoșe, pe sub tricouri, la curea sau pur și simplu în mână. Au ajuns devorate și jerpelite, murdare și, pe ici pe acolo, încărcălite. Pe unele mi-am scris obsesiv numele de mai multe ori la început sau sfârșit, dovadă a dorinței de căutare e unei identități, oricare ar fi fost ea.

Am citit Colț Alb așa cum le-am citit pe toate celelalte, ca un animal – prin stufărișuri, prin luminișuri, pe trunchi de copaci, pe malul vreunui râu sau al unei râpe, la margine de potecă sau cocoțat pe gard. Citeam până pierdeam animalele, s-a întâmplat de câteva ori asta, sau până mă dureau ochii de la întunericul pe care nu-l simțeam decât prea târziu. Mi-a plăcut Colț Alb, tare mi-a mai plăcut. Nu era o carte normală, era altceva cu acele descrieri ale trăirilor micului pui de lup în lumea largă.

De multe ori apoi m-am identificat cu puiul ăla care se înrăia, se sălbăticea și se îndepărta de-ai lui pe măsură ce căpăta experiență. Și acum mai pornește din mine câte-o rămășiță de furie, ba pe ăștia mai tineri, ba pe ăia mai bătrâni, ba pe ăi de lângă mine. Ba pe diverse situații, ba pe copiii pe care poate o să-i am (am scris pe undeva că după liceu o să-mi iau mâna de pe ei). Sunt frisoanele tranziției, ale creșterii și sunt în concordanță cu ce am trăit, cu lucrurile prin care am trecut și cu sentimentele care au rămas lipite pe undeva până azi. Da, pentru mine Colț Alb e o carte de căpătâi 🙂

Am descoperit cartea zilele astea la țară, într-un raft mic uitat de lume în care probabil doar eu mă uit din când în când. Am luat-o și-am pus-o pe masă ostentativ, nehotărât dacă să o încep sau nu. Mai aveam câteva de terminat și mi-am zis cu dorința vădită de a mă auto-păcăli că mă apuc de Colț Alb după ce le termin pe astea. De obicei citesc încet, iar asta părea scuza perfectă. Dar inconștientul a lucrat și-am terminat cărțile alea repede (nu mi s-a mai întâmplat) și m-am trezit față-n față cu Colț Alb rânjind amenințător la mine. Cartea adică.

Colț Alb

M-am apucat de ea până la urmă și-am citit pe nerăsuflate până-n creierii nopții. Am dormit, m-am trezit și-am citit iar. Ieri am luat-o la pas ca împins de ceva de la spate și m-am dus să citesc Colț Alb pe dealurile pe care am citit-o prima dată. A fost un fel de regăsire plăcută, cititul ascuns prin tufișuri sau tolănit prin iarbă. Chiar mă uitam zilele astea la o scenă din Into the Wild în care personajul citea ceva cocoțat pe-un maidan. Mi s-a părut hipstereală și semn de neveridicitate, dar m-am descoperit ieri făcând același lucru: eram cocoțat pe-un trunchi de copac și citeam cu cartea-n brațe. Dacă mă vedea cineva ar fi zis probabil același lucru despre mine.

Mai am câteva astfel de cărți în raftul ăla uitat de lume. Urmează Dincolo de Lisabona, o carte la fel de dubioasă pe care am primit-o ca premiu prin 97 și pe care este și acum dedicația învățătoarei. Nu mai știu despre ce era, dar coperta mi-a rămas mereu în minte și azi mă pândește sălbatic de pe masă. Serios, are niște ochi de animal desenați pe ea.

Dincolo de Lisabona

Updated: