Ca de sfârşit

Mai sunt două zile din an. Trece timpul ca nebunu’ (parcă era un cântec aşa), azi e acuşica ieri şi se face şi anul. Vrei nu vrei, îmbătrâneşti. Nu-mi spune că-s moş că mi s-a mai zis şi m-am şi obişnuit cu asta 🙂 Dar dacă stai oleacă să te gândeşti (poate aici e problema mea, că stau prea mult) şi să observi îţi dai seama în fiecare an cum viaţa te-a manipulat brutal, cum a făcut ce a vrut din tine şi cum tu, neputincios, crezând că ai totul sub control, te-ai lăsat purtat de ea încotro a vrut să te ducă. Aşa-i viaţa asta, ca o amantă care te ia cu dulcegării şi te duce şi te-aduce până nu mai ştii de unde-ai venit şi unde vrei să o iei.

O vorbă creştinească zice că are Dumnezeu un plan pentru fiecare. Poate că aşa e, poate că e totul predefinit şi ce-o fi să fie ni s-o întâmpla şi nouă aşa cum li s-o întâmplat strămoşilor noştri încă de la bun început. De-o fi sau n-o fi Dumnezeu, parcă îmbătrânirii-i pasă? Îşi vede de drum şi toţi, credincioşi sau atei, ajungem în aceeaşi găleată. Şi toată zbaterea şi zbuciumul fiecăruia pentru ce-au fost?

Aşa-i sfârşitul de an şi poate aşa-i sfârşitul în general. Te lasă descumpănit, dezarmat, cu mâinile goale, cu cămaşa descheiată şi întrebările nerăspunse. Om vedea. Da’ na’, nu mă lua-n seamă şi tu 🙂 Vezi de treabă, petrece acum cât poţi, dar petrece cu măsură. Ia şi bea şi mănâncă şi gândeşte-te dacă ăi putea şi la cei care n-au şi dă-le şi lor ceva. Că doar nu oi sărăci c-un codru de pâine lipsă.

Să ai pace că-i importantă.