Bucureştiul sălbatic

1 minute read

Este exact ceea ce pare: nu-mi place Bucureştiul pentru că e prea agitat şie multă lume naşpa care se învârte aiurea-n tramvai. Nu-mi place şi gata, e urât, murdar, plin de oameni răi şi vulgari.

Cu puţin noroc, prima frază a alungat pleava cititorilor acestor rânduri. Adică pe aceia care privesc la suprafaţă, frunzăresc şi nu acordă destul timp înţelegerii în profunzime ale ideilor exprimate ci doar “ambalajului”.

Vezi tu, de-asta nu prea am încredere în statisticile despre conţinutului web. Pentru că în diversele statistici oferite de marii din domeniu nu există un singur indicator care să reflecte calitatea cititorilor. Număr de vizite, unici, vizualizări, clickuri, timp pe pagină – doar dimensiuni măsurabile, dar care înseamnă fix zero. Acelaşi zero descoperit de foarte mult timp de unii mai primitivi ca noi. Deviem; să revenim.

Bucureştiul nu este însă ceea ce pare. Bucureştiul înseamnă, cred eu, istoria unor deveniri. Bucureşti înseamnă provinciali care se transformă şi devin. Frumosul Bucureştiului este acest amalgam de intruşi care vin şi îşi caută un rost; de aici o fermecătoare poveste de urmărit şi povestit apoi nepoţilor.

“Păi când am venit eu prima dată în Bucureşti să vezi ce mi s-a întâmplat […]”

Acei bucureşteni 100%, cum se auto-numesc ei, ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece – acest oraş nu e al lor. Ei strică peisajul şi nu se vor putea integra niciodată. Se întâlneşte la ei acel sentiment care începe să nutrească la unele popoare occidentale: teama de imigranţi, care se transformă uşor, uşor în ură (de-asta cred eu că naţionalismul e departe de a dispărea, ba dimpotrivă). Bucureştenii 100% ar trebui să se transforme în provinciali, pentru că au trecut de momentul de glorie. Bucureştiul e un punct de comunicaţie, un târg, nu un loc de locuit.

Of. Trec pe lângă idee, o simt, şi mă pierd în detalii; poate pentru că-s prea obosit. Încă un lucru şi mă duc: acestor provinciali le lipseşte însă un lucru: mai multă energie şi flexibilitate. Ei seamănă foarte mult cu francezii: o gloată de ţărani care pornesc vijelios şi mor înecaţi în propriul extaz.

Amin.

Updated: