Azi

Dar eu am ales poteca mai neumblată, iar asta a schimbat totul

Oricare om de pe Pământ este sortit căderii în banal. Oricine. Cum Iisus cică a fost ispitit de-un drac, așa și omul stă sub secera necruțătoare a căderii în derizoriu, a erodării, a ispitei resemnării facile, a continuării unei lupte în care nu s-a pus niciun premiu la bătaie. Așa se naște lenea, iar din lene și resemnare se naște frica, acest subtil și murdar sentiment uman care aduce omului cele mai bine înfipte belele. Frica, teama de ce s-ar putea întâmpla dacă ceva s-ar schimba. Orice se poate schimba, totul e în continuă schimbare, așa că frica e doar o scuză nefondată. Riscul neasumat e mai riscant decât cel asumat. Din frică se naște lașitatea, lipsa de curaj. Când lașitatea te-a lovit ești pe drumul pierzaniei.

Am ales să nu trec prin tot acest lanț trofic al răului și în seara asta, în loc să merg înainte către una din gurile de metrou de la Victoriei, am făcut dreapta, am ieșit din pasaj și-am luat-o către Dorobanți/Primăverii. Pentru că trebuie să mai pui și niște spontaneitate peste viața asta și o plimbare prin Primăverii este întotdeauna o idee bună 😀 De câte ori trec pe-acolo mă simt bine, uit pentru o clipă în ce București trăiesc și mă pierd pe străduțe, printre case frumoase și un pic mai multă liniște. Am dat de case cu iasomie-n curte, de soci și lilieci, de vile acoperite de vegetație și ramuri. Frumos, dom’le, în Primăverii!

Apoi, văzând cum se-apropie apusul, am zis să trag o fugă până-n Herăstrău să mai văd odată soarele ca o portocală arzând peste lacul ăla. Mi-am dat seama că n-am mai avut de mult răbdare și dispoziție pentru un apus, așa că era momentul potrivit pentru revanșă. Am găsit un loc perfect pentru asta, lângă un fel de terasă unde se băga un jazz molcom, numai bun pentru acel context. Am stat sub un copac pe lângă cupluri ciripind, femei singure sporovăind, alergători transpirați, bicicliști prea serioși, câini neastâmpărați. Pe lac rațele zburau în voie, le durea-n paișpe de situația din Ucraina. A, apropo, am trecut pe lângă ambasada Ucrainei și văzui mare și lat acolo că nu-ți trebuie viză dacă nu stai mult pe capul lor. Nu știu dacă-i ceva nou sau așa era și înainte, dar parcă ar merge dată o fugă acum cât nu e Rusie pe-acolo.

Pe malul lacului două fete discută despre creme de la Gerovital și unghii. O fată trage de un băiat să meargă și ei undeva. Păi unde să mergem? Nu știu, undeva. Pești mici scot când și când capul din apă să mai ia o gură de aer. Pe cer norii migrează ca o turmă de oi roz și mov. Soarele se tot duce-n jos și e liniște, e pace. Mă gândesc să fac o poză la apusul ăsta ca s-o dau pe grupul de Whatsapp de la muncă (nu că i-ar păsa cuiva, dar poate altcineva dă ceva mai puțin plictisitor înapoi). Dar apoi mi-am adus aminte de filmulețul ăsta căruia-i cam dau dreptate. M-am simțit rușinat și n-am mai scos telefonul; ia să mă bucur eu de momentul ăsta fără implic nimic digital. Apoi mi-am dat seama că la telefonul meu nici nu merge camera azi. Camera de la telefonul meu e capricioasă din cauza unui update beta la prostia de sistem de operare de la Microsoft. S-au bușit multe lucruri și trebuie dat restart la telefon ca să se mai calmeze. Așa, cum ziceam, m-am bucurat de momentul ăla fără să mai fac vreo poză. Era așa de greu de rezistat, apusul ăsta chiar a fost frumos, mă. Se duc dracului orice griji sau gânduri negre când aloci jumătate de oră pentru așa ceva. Dă-i încolo de psihologi și mentori, du-te și vezi un apus d-ăsta pe săptămână și n-ai nimic, mai ales acum când s-a făcut mai frumos afară. Du-te acolo pe malul lacului și lasă lumina aia rară (câteva minute într-o zi, în cel mai fericit caz) să ți se bage pe sub piele. Va rămâne acolo ca o injecție de optimism, de calm, de luciditate.

Caut să practic recunoștința cât mai des. Sunt recunoscător pentru extrem de multe lucruri și asta mi se pare pe cât de greu de atins, pe atât de benefic. Sunt recunoscător pentru realitatea acestui moment. Sunt recunoscător pentru ziua de azi. Azi a fost o zi bună. Azi mi-am dat demisia din IBM.