Ar fi comic dacă n-ar fi trist

4 minute read

harta bucuresti

Nu că-i faină tare ziua asta de 1 Aprilie, când toată lumea face glumițe și farse și creativitatea zburdă veselă pe câmpii?

Mi-aduc aminte de o farsă pe care am făcut-o acum vreo 2-3 ani, pe când firma canadiană la care lucram nu murise complet. Folosind un progrămel de trimis mailuri am trimis câtorva colegi de muncă un mail de la, chipurile, managerul direct. Acel progrămel avea posibilitatea de a configura adresa celui care ar fi trimis acel mail și nu dădea prea multe informații în header, așa că nu prea lăsa semne de farsă. Mecanismul era simplu: primeai un mail de la adresa managerului în care erai rugat să participi la o ședință 1 la 1 pentru a discuta productivitatea ta din ultima perioadă, care era un pic cam jos. Punctul culminant era când oamenii mergeau la ora stabilită la manager să-l întrebe de ședința cu pricina. Managerul habar nu avea despre ce se întâmplă, situația creată fiind un pic awkward. După care farsa a fost anunțată și salutată oarecum, chiar dacă sunt convins că mi-am luat câteva înjurături și blesteme la momentul respectiv. A rămas memorabilă, iar eu unul o povestesc când am ocazia, spre deliciul interlocutorului.

Azi, de 1 Aprilie al lui 2014, am primit un mail de la un șef. Cum că politicile companiei impun restructurarea unui anumit departament și că noi, restul, va trebui să ne mutăm din sediu. Că ne vom muta în Intercontinental, la etajul 23 și că vom avea cafea asigurată și limuzină după necesități. Și câte și mai câte, unele mai comice decât altele. La început am râs și mi-a plăcut, amestecul de plauzibilitate și exagerare dădea bine, rezulta o glumă plasată bine. Apoi, cugetând, mi-am dat seama că ar fi comic dacă n-ar fi trist. Având în vedere schimbările negative prin care firma a trecut de la cumpărarea ei de către un gigant, ar fi comic dacă n-ar fi trist că zâmbești un pic amar. Când realizezi că ai condiții mai proaste, mod de lucru mai prost, scule mai proaste, baie mai proastă, procese mai proaste, ședințe mai proaste. Când realizezi că firma nu vede un teambuilding ca fiind un lucru esențial în legarea echipelor și că n-are buget de așa ceva, când sunt probleme cu aerisirea din baia băieților, că durează până ți se schimbă un amărât de colac de veceu sau o tastatură, că trec 6 luni de când raportezi gunoaie în apă până se face ceva, că amânarea de pe un sfert de an pe altul e un artificiu mișto și la îndemână. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist când discuți cu prietenii programatori despre viața lor profesională, când vezi și citești despre lucruri care se schimbă și la care compania ta e imună. Ar fi comic dacă n-ar fi triste discursul vicepreședinților și directorilor, raportările artificiale, strategia făcută pe genunchi și care se schimbă după cum bate vântul proastei intuiții; dacă banalitatea și derizoriul n-ar înconjura inițiativele și dacă n-ar exista locuri de joacă virtuale pentru sugestii, întrebări și propuneri. Ar fi comic dacă n-ar fi tristă această cultură de promenadă, în care una zici și alta se întâmplă de fapt, acest marketing intern obosit despre care toată lumea știe că nu e decât un morman de balegă de bou, cum zice americanul. Balega e bună la țară, când o amesteci cu lut de faci pereți de case, nu în companii.

Iertat să-mi fie excesul de sinceritate, însă cred contextul acestei glume de 1 Aprilie este unul tare nefericit. Dacă lumea tace asta nu înseamnă că e liniște, dacă nu-s împușcături nu înseamnă că un război rece ca moartea nu planează asupra democrației de fațadă. Nemulțumirea zace și se zbate ca un pui de broască incomplet într-o băltoacă în curs de secare. Ca un bolovan care-ți apasă puternic în ceafă și care te cocoșează, ca un drac care-ți stă mereu pe umăr făcându-ți viața un pic mai nefericită.

De ce spun toate astea? Pentru că mi-ar plăcea ca ignoranța și fuga să nu reprezinte resemnarea individului, ci mi-ar plăcea ca sinceritatea și transparența să domnească peste relațiile profesionale de pe tărâmul nostru, ca adevărul să fie privit ca pe ceva inevitabil, nu ca pe un iepure pe care alegi să-l scoți sau nu dintr-o pălărie ponosită. Mi-ar plăcea ca acolo sus să văd modele de justețe, de inițiativă, de asumare a responsabilității, de implicare, de împotrivire acolo unde e cazul – nu de evoluție din inerție. Azi oamenii buni tac în momente de restriște, se întorc în loc și pleacă politicos la momentul oportun perpetuând acest sistem de valori prefăcut și malign.

Sunt doar un om tânăr cu ochi albaștri și plini de speranță. O speranță atinsă de naivitate ar putea spune unii, dar asta n-o voi recunoaște niciodată. Și nici un om tânăr ca mine nu trebuie să recunoască asta niciodată pentru că e important ca societatea să fie îmbrâncită ici și acolo (chiar și stângaci) de oameni tineri. Asta nu rezolvă situația direct, dar pavează un drum către existența acelor modele de care zisei. E noapte și e târziu și dracul de pe umăr îmi zice să nu public articolul ăsta. Mai du-te-n mă’ta!

Updated: