A noastră are 17 ani şi moare

1 minute de citit

Am fost zilele astea cu motanul la un control la clinica veterinară Ilioara. Ajung, dau „Bună seara” şi mă fac comod pe scaunele din acel hol-sală de aşteptare. Deja m-am obişnuit cu cadrul şi mă uit liniştit la un film penibil în care nişte terorişti împuşcau în stânga şi-n dreapta într-o masă de oameni. Vin nişte şmecheri şi-i iau p-ăştia; lume pe jos, mult sânge, lume plângând, gagici semi-îmbrăcate îmbrăţişându-se. Patetic, dar n-am altceva la care să mă uit.

Două femei ies dintr-o sală ascunsă undeva în dos, după un perete. Mamă şi fiică, fiica la maxim 30 de ani. Vede motanul şi-i place de el, îl laudă, îl mângâie, vorbeşte cu el. Îi dau detalii despre vârstă şi de ce mă aflu acolo. Aflu că şi pisica ei a sărit de la balcon. Apoi mai aflu ceva de la ea, care mă priveşte cu ochi tremurători şi umezi:

– A noastră are 17 ani… şi moare…

Ce să mai zici? Dragostea, de om sau animal, e universală. Se afla acolo întruchipată în faţa mea, rupându-se de durerea pierderii. Mi-aş dori să-i pot consola cumva pe oamenii aceştia. Însă ce mai poţi face când timpul a venit, iar pierderea este iminentă? Te apropii de pietre şi taci. Iei cuvintele şi le arunci în mare. Mai iei luna şi o răsari şi o prefaci într-o dragoste mare.

Iubiţi-vă unii pe alţii cât este timp.

Publicat la data: