A noastră are 17 ani şi moare

Am fost zilele astea cu motanul la un control la clinica veterinară Ilioara. Ajung, dau „Bună seara” şi mă fac comod pe scaunele din acel hol-sală de aşteptare. Deja m-am obişnuit cu cadrul şi mă uit liniştit la un film penibil în care nişte terorişti împuşcau în stânga şi-n dreapta într-o masă de oameni. Vin nişte şmecheri şi-i iau p-ăştia; lume pe jos, mult sânge, lume plângând, gagici semi-îmbrăcate îmbrăţişându-se. Patetic, dar n-am altceva la care să mă uit.

Două femei ies dintr-o sală ascunsă undeva în dos, după un perete. Mamă şi fiică, fiica la maxim 30 de ani. Vede motanul şi-i place de el, îl laudă, îl mângâie, vorbeşte cu el. Îi dau detalii despre vârstă şi de ce mă aflu acolo. Aflu că şi pisica ei a sărit de la balcon. Apoi mai aflu ceva de la ea, care mă priveşte cu ochi tremurători şi umezi:

– A noastră are 17 ani… şi moare…

Ce să mai zici? Dragostea, de om sau animal, e universală. Se afla acolo întruchipată în faţa mea, rupându-se de durerea pierderii. Mi-aş dori să-i pot consola cumva pe oamenii aceştia. Însă ce mai poţi face când timpul a venit, iar pierderea este iminentă? Te apropii de pietre şi taci. Iei cuvintele şi le arunci în mare. Mai iei luna şi o răsari şi o prefaci într-o dragoste mare.

Iubiţi-vă unii pe alţii cât este timp.