Zvâcul primordial
Acum ceva timp eram într-o frumoasă capitală europeană cu niște prieteni. Într-una din seri am ieșit la masă destul de aproape de locul unde eram cazați și cu noi a venit și o prietenă de-a prietenilor care era stabilită acolo de vreo câțiva ani. Fata era îmbrăcată preponderent în negru, destul de ștearsă, zâmbea rar și rezervat. În rest toate bune și frumoase.
Cazul este unul clasic, pe care l-am mai întâlnit și de care am mai auzit. Fata fusese părăsită de prieten cu ceva ani în urmă, eveniment după care ea nu și-a mai revenit complet niciodată. Făcuse câteva schimbări radicale, nu pentru a îmbunătăți neapărat ceva, ci pentru a fugi și a uita în speranța că ruperea forțată de trecut va rezolva lucrurile. Relaționa greu cu ceilalți și accepta greu spre deloc inițiativele de apropiere din partea sexului opus. Poate că fostul ei prieten fusese un nenorocit. Sau poate că nu, nu avem de unde știi pentru că n-am fost acolo, așadar nici nu putem judeca sau pune etichete. Facem asta mult prea ușor când auzim astfel de povești, trăgând concluzii așa cum tragem perdelele sau o dungă albastră sub o adunare. Căutăm să categorisim eșecurile în dragoste, să le punem pe căprării în cutiuțe frumos ornate și colorate corespunzător. Așa ne e firea.
Eu cred că după un eșec în dragoste devenim ceea ce am fi devenit oricum. Nu relația este cea care ne dă sau nu sens, ci ceea ce e în noi, ceea ce ne împinge din interior la a face diverse lucruri sau a nu le face. O relație augmentează ce există deja sau tinde să pună piedici în devenirea cuiva, dar NU este factorul decisiv. E foarte importantă, dar și mai important este acel zvâc din interiorul fiecăruia. Zvâcul ăla e cel care croiește o relație bună, un proiect de succes, un eveniment tare, o experiență de neuitat, o faptă bună și nu viceversa. Ceea ce ni se întâmplă e în general rezultatul lucrurilor pe care le urmărim și deciziilor pe care le luăm, a viziunii pe care o avem. Dând vina pe un episod pentru insatisfacția generală a vieții nu facem decât să ne blocăm de-un prag, să ne izolăm într-o lamentare exagerată care nu aduce niciodată nimic bun.
La tăți ni-i greu, zice o vorbă. Dar ar fi plictisitor ca toate să meargă strună, într-un ritm banal, sacadat și previzibil. Din greul ăsta înfloresc și lucruri frumoase și de neuitat, greul ăsta e cel care ne călește, ne crește și ne împinge mai departe să facem lucruri, să formăm relații și familii, să creăm prietenii care ne schimbă viața, să îmbunătățim societatea, să facem lumea mai bună. Eșecuri, lecții învățate și curaj – rețeta pentru o viață mai bună 🙂
