Zbor peste lume

E greu să povestești prietenilor cum ai putut pierde un avion. Mi s-a întâmplat când am fost la Roma, probabil ca să o pot bifa și pe asta într-o viață de om. Dar, mai concret, s-a întâmplat din prostie. Zborul a avut întârziere, am lăsat bagajele, nenea de acolo ne-a zis să fim la ora x:xx – noi am crezut că atunci începe îmbarcarea când de fapt ce însemna e că atunci decola avionul. O simplă și stupidă greșeală de comunicare combinată cu prostia noastră de a nu ne uita pe panouri și a ne baza doar pe ce discutaserăm cu omul. Știu, acum totul îmi pare și mie destul de clar și imposibil, dar exact așa s-a întâmplat, cum povestii. Am suferit mult povestind asta și răspunzând la întrebările evidente care mi s-au adresat 🙂

Asta e, prostia se plătește cu o pereche noi de bilete. Vreo 700 de lei în plus și o zi din concediu pierdută. Nu ne-am demoralizat prea tare, ba chiar s-au născut glume noi pe toată perioada concediului. Ne-am distrat pe tema asta, oricât de macabru ar părea. De altfel umorul e singura șansă de scăpare din afterparty-ul unei astfel de întâmplări. Te poate apuca depresia gândindu-te la ce-ai făcut, dar asta nu te-ar ajuta cu absolut nimic, nu-i așa? Luăm partea bună și învățămintele și mergem mai departe.

Zborul ăsta a fost al treilea al meu. De data asta a fost un pic mai special, probabil din cauza evenimentului. Stam și mă chioram pe geam către acolo jos unde totul era atât de neînsemnat, atât de neimportant, atât de fugitiv, de temporar, de neimportant. O planetă, un ghemotoc de material într-o lume atât de mare încât nu i-am dat de margini. Îți dai seama cât de stupid e să ridici episoade din viața ta la nivel de dramă cosmică, așa cum facem de obicei? Acolo sus m-am simțit relaxat, odihnit, lucid. Uite cât de măruntă e lumea, uite unde ne desfășurăm noi viețile, acolo printre grămezile alea de munți, prin hardughiile alea de clădiri „claie peste grămadă”, acolo pe lângă apele alea care curg unde vor ele. Am făcut drumuri pe care ne deplasăm incredibil de încet, ca niște furnici, către undeva unde cel mai probabil nici nu ne dorim. Tot spectacolul ăsta e un lucru atât de mărunt în universul ăsta.

Dramele noastre și tragediile noastre poate nu-s așa de importante. Poate ar trebui să ne mai calmăm un pic, să tragem din aerul ăsta imens în piept și să ne aducem aminte că suntem, de fapt, nimic. Suntem ceva temporar, fugitiv în viața planetei. Noi n-avem viață, universul ăsta are viață, noi suntem doar niște paraziți, niște personaje dintr-un vis care se șterg definitiv când el se termină. Tragediile noastre sunt de fapt glume, nu contează. E poate un mod foarte simplist de a gândi, dar ce dacă? S-a întors cineva din morți să mă contrazică? Să-mi spună că de fapt e altfel? Că e mai complicat de atât? Până atunci voi încerca mai des să-mi aduc aminte de acest zbor către Roma. Zbor deasupra glumelor noastre de vieți când mi s-a adus aminte că reprezint o parte din nimicul colectiv. Nu sunt nimic. Da, sunt ce vreau eu, dar până-mi dau seama ce sunt se termină episodul, brusc și definitiv, fără concluzii, fără morală; bang, blue screen ca un cer senin, ca ceva nedrept care ți se întâmplă fără vină.

O să-mi trăiesc viața mai calm. Mai bun cu mine, mai înțelegător, mai puțin încrâncenat. N-am ales să fiu eu, deci nu-s responsabil 🙂 Fie ce-o fi, treacă-meargă, vâslim că n-avem altceva ce face pe marea asta pe care ne-a aruncat cine știe cine. Nimic nu e crucial. Oricine încearcă să facă mai mult sens din ceea ce trăim ia lucrurile prea în serios. Ceea ce nu-i un lucru neapărat rău, dar e un lucru degeaba, o simplă zvâcnire inutilă a unui vas de sânge pe-un om gras.

P.S. Săptămâna trecută am visat un curcubeu, deci se poate visa color. Ha!