Vreau o lume mai bună

În general am multe aştetări de la oameni. Poate e un viciu al tinereţii, însă eu cred că acum e atât de multă lene şi nepăsare în lumea asta încât ar ajunge tuturor descendenţilor noştri astfel încât ei n-ar trebui să cunoască aceşi doi duşmani ai lucrurilor bine făcute. Iar lumea îmbrăţişează cu aşa o uşurinţă aceste defecte încât lucrul ăsta a luat o amploare nemaipomenită. Toată lumea e îndemnată la lene şi peste tot avem exemple de oameni leneşi care „s-au ajuns”. Acum moda nu mai e „uite omul ăla ce tare a ajuns”, ci „uite omul ăla ce tare a ajuns fără să facă nimic”. Toată lumea aspiră să facă grămezi de bani sau să-şi cumpere diverse fără să facă nimic. Iar asta, prietene, ne duce într-o groapă virtuală mai adâncă decât cea a Marianelor.

Aşa, deci ziceam că am multe aşteptări. Şi nu mi se pare deloc anormal lucrul ăsta. A avea nişte aşteptări e un lucru bun. Unii au aşteptări, alţii sunt nevoiţi să se ridice la înălţimea lor, apoi invers până când lumea va fi mai bună şi va trăi în pace şi bună înţelegere. În teorie sună bine, însă în practică lucrurile sunt greu de pus. Din lene şi nepăsare. Oamenii au o tendinţă să stea chill şi să nu se prea uite în stânga şi dreapta, cam aşa cum fac caii. Drept înainte şi ce-o fi, o fi. Dacă le spui de lene şi nepăsare or să sară ca arşi şi-o să-ţi spună să te uiţi în ograda ta. Cum le explici ca să înţeleagă că în ograda ta deja aceste două lucruri au dispărut demult?

Multe lucruri bune s-ar putea face în lume cu un minim de efort. Fiecare lucru nedorit care se întâmplă în societate poate avea soluţii, dar numai dacă le cauţi. Azi-dimineaţă când m-am trezit m-am dus în bucătărie să-mi caut ceva de-ale gurii, iar pe fereastră apare ca întotdeauna priveliştea minunată a acoperişului unui bloc vecin. E plin de pietre pe-acolo, oleacă de pământ, multe ciori, nişte cabluri şi sârme. De ce, dar de ce nu vrea nimeni să pună nişte pământ acolo, apoi nişte verdeaţă, apoi un pomişor mai mic, apoi două, trei bănci? Astfel lumea din acel bloc ar putea ieşi voioasă „la iarbă verde”, la un aer, la o cafea pe bloc, unde ar găsi nişte flori, un loc de stat, nişte linişte? E aşa de greu să se facă asta, serios? A încercat măcar cineva să facă asta şi nu i-a ieşit? Mă îndoiesc. Oamenii zic că e greu, că nu e voie, că nu-ştiu-ce probleme cauzează – vorbe. Puţină verdeaţă n-ar strica nimănui. Puţin mers mai departe ca să pui nişte panouri solare pe bloc prin fonduri europene n-ar strica. Mai puţină lene, mai puţină nepăsare, mai mult spirit civic n-ar strica.

Pe viitor îmi propun să fac mai multă presiune acolo unde simt că eu aş putea face ceva. E greu să împingi oamenii de la spate, aşa că trebuie să faci acel lucru pe care l-am învăţat din lecturile obligatorii de la şcoală şi care acum cică par demodate şi necorespunzătoare lumii în care trăim: puterea exemplului (vezi Popa Tanda).

P.S. La un moment dat l-am întrebat pe administrator dacă pot ieşi pe bloc să fac nişte poze. Aproape m-a luat la bătaie, că n-am ce căuta acolo, că s-au făcut nişte reparaţii şi alte scuze. Cui aparţine acoperişul blocului? Vreau şi eu să ştiu…**