Tot răul spre bine?
Zilele trecute m-am uitat oripilat la cum nebunii ăia din Islamic State au distrus capodopere arheologice vechi de mii de ani din Irak. Au dat foc la biblioteci, au dat cu ciocanul și flexul în ele, iar ieri au intrat cu buldozerul în Nimrud. Cică bucățile de artă sunt idoli și nu e nevoie de ele în viziunea lor complexă asupra lumii. Așa ceva nu vezi nici la copiii care nu pot judeca pe deplin și nici la cei cu probleme psihologice care nu pot judeca independent, astfel încât concluzionez că ăia cu Islamic State sunt really fucked up on so many levels.
Și mi-am adus aminte de un gând pe care l-am avut când am hălăduit prin imensul muzeu al Vaticanului. Erau acolo o groazăăă de vestigii și opere de artă de prin cele mai îndepărtate locuri ale pământului. Și mi-am zis atunci „ia uite-i bă p-ăștia, au luat de-a lungul timpului tot ce au prins și le-au strâns aci la Roma să facă azi bani cu ele”. Dar acum, uitându-mă la ce se întâmplă zilele astea în Irak, găsesc o altă justificare pentru tot ce s-a strâns la Vatican: stau acolo în siguranță și cât mai departe de distrugere. O face papa bani pe spinarea strămoșilor egipteni, dar măcar orice egiptean poate să vină să vadă cam ce-au creat strămoșii lui. Ceea ce din păcate nu se mai poate spune despre ceea ce s-a distrus definitiv în Irak.
Zilele astea sunt groaznice pentru copiii irakienilor. Vor crește cu mai puține urme ale părinților lor, iar asta îi va afecta într-un mod al dracului de subtil și de adânc. Vor avea probleme de identitate, vor emigra la greu în căutarea alteia, iar Irakul va rămâne sterp, searbăd, pustiu. Urât se mai scrie rahatul ăsta de istorie.
Ascultă un irakian, Naseer Shamma, născut în Kut, învățat la Baghdad și dăruit întregii lumi:
