Toată lumea mănâncă Mamba

Mă, tu mai ţii minte reclama aia la caramelele Mamba? Se dădea la teveu când eram noi mici, să zic cam între 6-9 ani. Era cu o familie întreagă care mânca Mamba şi ziceau “eu mănânc Mamba, tu mănânci Mamba … mama mănâncă Mamba, tata mănâncă Mamba! Toată lumea mănâncă Mamba!”. Alaltăieri seară, trecând prin Mega Image, ce-mi zăresc ochii pe-un raft? Caramele Mamba. Nici nu ştiam cum arată, nici ce gust au; nu mai mâncasem, nici văzusem niciodată pe rafturi. Le ştiam doar după nume.

Nu-i mare lucru până aici. Doar că în copilărie, neavând “nici-de-unele”, asociam Mamba (şi în general tot ce nu aveam) cu ceva magnific, cu ceva extraordinar de bun care era permis unei categorii elitiste de oameni. Mă lipeam de televizor când era reclama asta, o ştiam pe deasupra şi o spuneam tot timpul. După ani mă întâlnesc cu caramelele Mamba, le privesc în ochi şi zic:

Le cumpăr, merg acasă, mă-ncui în casă şi le savurez demonic pe fiecare-n parte cu o plăcere sadică. Deci cam aşa te simţi în acea categorie elitistă de oameni…