Tineretul, fruntea lovită a țării
De câte ori aud oficiali ai statului român vorbind despre cum tineretul pleacă și nu se mai întoarce mă încearcă sentimente contradictorii. Mă întristez pentru că e o realitate care ne afectează viețile tuturor în absolut fiecare zi. Se reflectă în cheltuielile statului, în lipsa de forță de muncă (fie ea oficială sau neoficială), în energia societății și în perspectivele viitorului. Apoi mă încearcă și râsul, pentru că acei oficiali sunt fix cei responsabili pentru ca aceste lucruri să nu se întâmple. Și care eșuează lamentabil pe niște salarii la care peste jumătate din țară nu vor avea acces niciodată.
E de ajuns să treci printr-o căsătorie ca să vezi cât de birocratic, ineficient, neproductiv și inutil este statul român. Ai nevoie de aia și aia care expiră într-un timp anume și care trebuie depuse fix cu niște zile la primăria de domiciliu – o nebunie. Am rezolvat azi cu asta, dar zău că-ți vine să te lași de însurătoare când vezi la ce chinuri ești supus pentru a forma o familie care să ducă țara asta mai departe. Noroc că la primăria Lopătari am dat de domnul Brebeanu, un om extraordinar de amabil și de treabă care a făcut ca procesul să fie suportabil. Este un noroc de care mulți nu au parte și sunt recunoscător pentru asta.
Am mai auzit, nu ai neapărată nevoie de instituțiile statului pentru a forma o familie mai mult sau mai puțin tradițională, dar știm cu toții că asta e o utopie. Cu siguranță te vei lovi de stat în diverse situații. Nu intrăm în acest subiect, este unul complex și frustrant.
Pe drumul spre Lopătari am luat din Buzău un nene la ocazie spre Beceni/Arbănași și am discutat cu el toate lucrurile de mai sus. M-a găsit cu chef de vorbă și ne-am întins la tot felul de subiecte. Când vrei să înțelegi anumite aspecte esențiale ale vieții de român (cum ar fi cum funcționează neamul ăsta, de ce lumea votează cu PSD, cine a fost Ceaușescu, care-i viitorul satului românesc) ia oameni la ocazie și discută cu ei. E cea mai bună metodă de a ieși din micul tău univers în care ți se pare că lucrurile ar trebui să funcționeze fix în felul tău. Am aflat într-un final și că omul era socrul unei surori a unui coleg de gimnaziu, desigur 🙂
În rest la Lopătari drumurile-s tot din evul mediu, dar vine primăvara, sufletul înverzește, iar trupul îmbătrânește. Micile noastre drame de zi cu zi există de mii de ani sub diverse forme, toată lumea trece prin ele. Fiecare lasă în urmă o istorie personală, o poveste a cărei însemnătate în viitor nu va mai depinde de el însuși, ci de cei care o vor moșteni și care vor face cu ea ce vor crede de cuviință.
