Suntem povești

Mă gândeam să încep prin a spune că suntem cu toții povești. Povești pentru noi înșine, povești în ochii altora. Povești urâte sau povești frumoase, povești ce merită povestite sau ce merită uitate, povești care-ți aduc zâmbetul pe buze sau povești care-ți lasă o cortină peste față. Azi suntem aici și acum, mai prezenți ca niciodată, însă mâine devenim cu toții povești și probabil nimic mai mult. Se va auzi de fiecare dintre noi pe ici și pe colo, alții ne vor purta cu ei peste mări și țări și ne vor dărui altora sub o formă sau alta.

Nu suntem conștienți de nimic din toate astea. Suntem ocupați fiecare dintre noi să ne scriem povestea chiar dacă nu știm exact ce facem. Încercăm să facem bine, do things right, cum se zice, să facem sens din debandada asta ciudată, să ne așternem drumul înainte. Mergem înainte orbiți de a face bine ceea ce facem, lăsând în urmă o poveste așa cum lasă un păianjen o pânză. Un rău necesar.

Poveștile de genul ăsta nu se pot rescrie. Odată ce s-au născut, rămân născute și trăiesc, uneori mai mult decât trăim fiecare dintre noi. Despre unele se spune că trăiesc veșnic, dar asta n-avem de unde s-o știm, n-a trăit nimeni veșnic ca să mărturisească. Cert e că suntem înconjurați de ele pretutindeni și în spatele fiecăreia e un om care a trăit, a simțit și și-a închinat existența fără să știe creării unei povești pentru oameni.

Sau poate ăsta e doar un bullshit. Azi suntem aici și acum, iar mâine… mâine o să fim acolo și atunci. Și tot așa către promisiunea electorală a sensului: important e să alegi. Ieși la vot și alege cu speranță. Poimâine? Undeva, odată.