Sunetul iluziei

Într-o zi era o vreme frumoasă și m-am dus oleacă în parcul Titan să citesc. Se citește bine în aer liber, parcă și mai repede. Lângă mine, pe iarbă, aterizează o familie: el cu o bicicletă-jucărie în mână, ea, ăla mic și un câine mic.

El n-are chef de nimic, priponește câinele de o tufă în pofida schelălăielilor rugătoare ale animalului. Țipă din când în când la el și mi-e teamă că o să-l bată. Unele dintre cele mai urâte lucruri pe care le-am văzut în viață au fost momente în care oamenii băteau animale, acest gest care nu ne face deloc cinste ca stăpâni ai planetei. În fine, familia e pe iarbă și se bucură de viață. Se joacă pase cu o minge mică. Copilul e tare entuziasmat, lovește mingea în toate direcțiile. Mama, într-o geacă de piele lungă, maro, țopăie stângace și dă în minge urmărind reacțiile copilului. El e ciufut, mereu încruntat, se joacă absent. Corectează fiecare lovitură a copilului, îi spune cum să dea. Alteori nici nu se uită la el. Mai țipă la câine să tacă și merge scheletic în direcția mingii. Câteva minute mai târziu cedează, pleacă pe o bancă, scoate telefonul și tot apasă ceva pe el. Mama și copilul se joacă în continuare. Ba chiar mai vine un copil al altei familii să se joace cu ei. A venit pur și simplu, lăsându-și părinții pe margine supraveghindu-l. Tatăl primului copil e în continuare cu telefonul în mână pe bancă.

Câteva minute mai târziu familia pleacă. Tatăl ia bicicleta, dezleagă câinele de boschet, copilul străin se întoarce la ai lui. Familia pleacă pe alee către alt loc de joacă sau cel mai probabil către mașină. Or să bage bicicleta în portbagaj, câinele în spate, or să se certe puțin pe vreo temă anume și-o să plece acasă unde mama o să facă de mâncare. La sfârșitul lunii o să intre salariul, o să se plătească rata la bancă, o să se meargă în Carrefour sau Cora. O să se spele mașina. Copilul va fi dus în fiecare dimineață la grădiniță, înainte de muncă.

Am simțit acolo o puternică repulsie față de ceva, dar n-aș știi exact față de ce, n-aș știi să spun lucurilor pe nume. Viața l-a făcut pe tată ciufut și absent, pe mamă supusă, pe câine nefericit, pe copil îndepărtat de tată. Jocul era pentru acel tată o corvoadă, se vedea pe chipul său lehamitea, lipsa de orice entuziasm. A plecat ca să scape, ca să aibă poate parte de niște liniște și s-a găsit resemnarea în telefon. Contextul ăsta în care viața lor de zi cu zi se desfășoară le apasă existența, blocurile de beton le umbresc calea. Ca să vezi cu adevărat cerul trebuie să conduci până la parcul Titan. Și acolo, de pe maidan, vezi că parcul e doar o oază împrejmuită de blocuri murdare, biserica e captivă, iar sunetul clopotelor se izbește de blocuri și se întoarce înapoi umil. Senzația de cușcă e pregnantă, sirenele și claxoanele curg în voie și totul dă un zumzet continuu de fond… zzhmmmmm nnrrrmmmmm mmvvvummmm mmzzmnnnn. Ăsta e zumzetul libertății fragmentate, limitate la care bucureștenii pot avea acces. Ăsta e sunetul iluziei.

E ceva anormal în viețile bucureștenilor. Cocoțați unii peste alții, suntem mai aproape ca oricând unii de alții, dar nu ne cunoaștem. Copiii noștri se joacă fără să fi făcut măcar cunoștință, dar noi ni-i urmărim separați. Ca să luăm o gură de aer trebuie să pierdem pe drum două guri de aer. Lipsa de cer ne apasă, ne împinge capul în pământ, mocirla iernii ne face gri și ne strică zilele. Oprescu face bulevarde, iar oameni școliți la Stanford n-au loc să pună umărul la ceva bun. Adevărul e că ne urâm tare. Ne urâm unii pe alții în trafic, pe trotuare, în tramvai și-n metrou, în restaurante, în periferii, în cabine de vot, în școli, la serviciu. E atâta ură în București că te umple și te-mpiedică și-ți schimbă fața.

Orașele noastre n-au fost făcute pentru oameni. Bucureștiul nu e pentru oameni și semnele viitorului mai bun refuză cu habotnicie să se prefigureze. Nimic.