Somnul teatrului
Aseară am fost la Poveste despre tatăl meu la Odeon. Nu știu cum se face, dar când merg la Odeon mă apucă cel mai groaznic somn posibil. Moțăi de-a binelea și chiar ațipesc oricât m-aș strădui; mă trezesc brusc tresărind. Știu, sunt o rușine pentru teatru și îi jignesc pe actori, dar jur cu toată sinceritatea că somn mai puternic ca la Odeon nu mă pălește nicicând! Și când am fost la Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva a fost la fel. Mi se închideau ochii de parcă un Moș Ene i-ar fi apăsat liniștit, calm, cald. Poate pentru că totul în jurul scenei este negru, poate așa e o atmosferă acolo de la vreun material… nu știu. Dar mi-e frică să merg iar, nu știu cât o să mai pot rezista. Somnul teatrului mă cuprinde, mă învăluie, îmi trage capul greu în jos.
Dar tot nu mă pot opri de la a mă gândi… cum o fi să dormi pe scena teatrului Odeon? Să-mi improvizez acolo un așternut și să dorm de pe la 8 până dimineața. Cred că aș dormi mai bine ca niciodată în viață, mai bine chiar decât dorm la țară. Aș plăti să pot face asta, să mă lase să dorm odată pe scena teatrului Odeon. Să-i dau corpului ăstuia satisfacția supremă pe care încearcă brutal să și-o obțină cu fiecare ocazie. Să dorm pe scenă, poate chiar în timpul unui spectacol; probabil și vocile actorilor de acolo mă trag într-o parte. Vorbesc așa frumos și calm și de undeva departe… că-mi vine să casc acum numai când mă gândesc.
Piesa de aseară a fost bună. O fată povestește despre tatăl ei care e obsedat de o iubită de dinaintea căsătoriei de vreo 16 ani. Iubita colabora cu Securitatea forțată fiind de „împrejurări” și de un eveniment înscenat acestui om, eveniment care i-a slăbit dragostea iubitei și a împins-o să accepte colaborarea. Acestui tată, 16 ani mai târziu, i se pare că o vede pe această Lucia pe stradă, într-o mașină. Îl terorizează gândul că nu o poate revedea și remușcări îi umblă prin suflet. Încearcă să dea de ea, dar asta-i aduce sfârșitul – este ucis de doi oameni într-un boschet pentru că voia să descopere ceea ce nu avea voie să descopere.
Mi-a plăcut ideea asta de dragoste care te mistuiește 16 ani mai târziu, că poate exista o persoană a cărei întâlniri te marchează atât de tare încât atunci când dispare, o bucată din tine piere. E o dramă pe care mi se pare că e bine s-o trăiești, înseamnă că ai trăit (e ca atunci când te doare capul – înseamnă că-l ai). E puternic episodul ăsta și la fel și discursul fetei povestind, fata fiind Ioana Anastasia Anton care-mi e cunoscută din Blifat, altă piesă care mi-a plăcut.
Poveste despre tatăl meu. Atâtea semnificații poate să aibă. Ca și în „Moartea unui comis voiajor”, ți se aduce aminte de datorii pe care le ai, de lumi pe care le refuzi, de lucruri de care parcă fugi, deși nu e așa. E bun teatrul.
